All Posts By

Zavatos

DOERS > CRISTINA CIOBANU

Am deschis o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Cristina Ciobanu e the very deffinition of #SelfMade. De dans s-a apucat în urmă cu 5 ani. În scurt timp a trecut de nivelul de învățăcel și a ajuns instructor de dans și fondator la Jazz Roots Bucharest. În extensie are și o trupă de fete jazzy care-s reunite sub numele Smooth Ladies. Fiindcă dansul cere musai un pantof de o calitate superioară celor casual, s-a școlit în ale designului de pantofi, a căutat furnizori și meșteri și a pus bazele Triple Step. De aproape un an, Triple Step a virat spre designer’s shoes brand și s-a transformat în Cristina Ciobanu Shoes.

Eu pe Cristina am întâlnit-o acum mai bine de 10 ani într-o sală de la Institutul Francez. Mi-a luat un interviu pentru a-mi da undă verde să activez ca voluntar în ASFI (Asociația Studenților Francofoni din Iași). Când mă gândesc la Cristina de atunci îmi vin în minte încrederea în sine evident din modul în care așeza cuvintele în propoziție și stilul effortlessly șic. Din punctul ăsta de vedere Cristina a fost liniară. Are un simț al stilului incontestabil și  încrederea în propriile forțe au transformat-o în antreprenor full time.

Convinsă fiind că nimic nu-i ușor de construit în România din cauza iadului birocratic, lipsei de infrastructură pentru mici antreprenori care să faciliteze procesul și a mentalității generale descurajante, am întrebat-o pe Cristina

Cum navighezi dificultățile unui antreprenor local?
Ce te motivează să mergi inainte? Ce-ți zici?

Am deschis o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Cristina Ciobanu e the very deffinition of #SelfMade. De dans s-a apucat în urmă cu 5 ani. În scurt timp a trecut de nivelul de învățăcel și a ajuns instructor de dans și fondator la Jazz Roots Bucharest. În extensie are și o trupă de fete jazzy care-s reunite sub numele Smooth Ladies. Fiindcă dansul cere musai un pantof de o calitate superioară celor casual, s-a școlit în ale designului de pantofi, a căutat furnizori și meșteri și a pus bazele Triple Step. De aproape un an, Triple Step a virat spre designer’s shoes brand și s-a transformat în Cristina Ciobanu Shoes.

Eu pe Cristina am întâlnit-o acum mai bine de 10 ani într-o sală de la Institutul Francez. Mi-a luat un interviu pentru a-mi da undă verde să activez ca voluntar în ASFI (Asociația Studenților Francofoni din Iași). Când mă gândesc la Cristina de atunci îmi vin în minte încrederea în sine evident din modul în care așeza cuvintele în propoziție și stilul effortlessly șic. Din punctul ăsta de vedere Cristina a fost liniară. Are un simț al stilului incontestabil și  încrederea în propriile forțe au transformat-o în antreprenor full time.

Convinsă fiind că nimic nu-i ușor de construit în România din cauza iadului birocratic, lipsei de infrastructură pentru mici antreprenori care să faciliteze procesul și a mentalității generale descurajante, am întrebat-o pe Cristina

Cum navighezi dificultățile unui antreprenor local?
Ce te motivează să mergi inainte? Ce-ți zici?

Cristina la microfon:

Cred că după o vreme îții dezvolți anticorpi antreprenoriali😂. Înveți să te descuri în adevăratul sens al cuvântului. Sunt atât de multe dificultăți și piedici la început de drum încât numai simpla lor înșiruire îți dă dureri de cap. De la faimosul “nu se poate”, cu care te întâmpină colaboratorii, până la refuzurile nemiloase ale programelor de ”sprijin” din partea Statului pentru antreprenori începători, toate te-ndeamnă să renunți și să mergi să te angajezi în corporații în Pipera sau prin centru la Stat, în funcție de preferințe.

Doar ca eu am învățat de când eram mică să nu renunț și uite așa, luptând, am îmbrățișat toate NU-urile pământului. Și cu cât primesc mai multe “nu se poate”-uri, cu atât mai mult vreau să demonstrez contrariul, că se poate.

Orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve.

Sincer, nu am putut sa trăiesc cu “viața frumoasă” dată de un salariu fix și am fugit cât m-au ținut picioarele de poziția de angajat, pe care ți-o oferă Statul (Cristina a lucrat o vreme la ambasada Pakistanului). Nu știam exact ce mă așteaptă atunci cand nu ai bani în fiecare lună în cont, dar știam sigur că nu mai vreau să lucrez 8 ore pe zi, ruptă de lume. Așa a început aventura mea asumată de antreprenor. Practic, supărările și depresia au început să dispară în momentul în care am hotărât ca orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve. Așa am învățat că provocarile mele zilnice trebuie să se rezume la a obține cele mai bune opțiuni de rezolvare a unor probleme. Cu alte cuvinte dacă problemele nu îți crează doar stres, ci te motivează să găsești soluții, a căror aplicare îți conferă plăcere, în sine, înseamnă că ești născut să fii antreprenor. Un fel de maestru al ecuațiilor.

Cel mai mult mă motivează răspunsurile din partea clientelor mele. Faptul că prin creațiile mele pot oferi ceea ce caut și eu la papuci (moldova la microfon, să n-aud polemici), și anume confort și eleganță, îmi dau o energie extrem de bună care-mi luminează munca. Faptul că papucii mei sunt purtați de cât mai multă lume prin oraș mă ajuta sa trăiesc într-un optimism proiectat în viitor.

Am avut norocul să pun mâna pe sandale marca Cristina Ciobanu Shoes. Cele mai sexy sandale în care mi-am băgat picioarele vreodată. Și le-am ținut în ele 12 ore, într-un du-te vino și-o dănțuială constante, la o nuntă. Impresionată de stabilitatea și confortul lor e puțin spus. Reziliența și energia pe care mi le-o dat sandalele alea sunt chintesența personalității Cristinei și sper că cele câteva paragrafe la care mi-a răspuns aici să fie factori motivanți pentru toți care simt că aveau nevoie de mai mult curaj să nu-și bage picioarele 😉.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Cristina la microfon:

Cred că după o vreme îții dezvolți anticorpi antreprenoriali😂. Înveți să te descuri în adevăratul sens al cuvântului. Sunt atât de multe dificultăți și piedici la început de drum încât numai simpla lor înșiruire îți dă dureri de cap. De la faimosul “nu se poate”, cu care te întâmpină colaboratorii, până la refuzurile nemiloase ale programelor de ”sprijin” din partea Statului pentru antreprenori începători, toate te-ndeamnă să renunți și să mergi să te angajezi în corporații în Pipera sau prin centru la Stat, în funcție de preferințe.

Doar ca eu am învățat de când eram mică să nu renunț și uite așa, luptând, am îmbrățișat toate NU-urile pământului. Și cu cât primesc mai multe “nu se poate”-uri, cu atât mai mult vreau să demonstrez contrariul, că se poate.

Orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve.

Sincer, nu am putut sa trăiesc cu “viața frumoasă” dată de un salariu fix și am fugit cât m-au ținut picioarele de poziția de angajat, pe care ți-o oferă Statul (Cristina a lucrat o vreme la ambasada Pakistanului). Nu știam exact ce mă așteaptă atunci cand nu ai bani în fiecare lună în cont, dar știam sigur că nu mai vreau să lucrez 8 ore pe zi, ruptă de lume. Așa a început aventura mea asumată de antreprenor. Practic, supărările și depresia au început să dispară în momentul în care am hotărât ca orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve. Așa am învățat că provocarile mele zilnice trebuie să se rezume la a obține cele mai bune opțiuni de rezolvare a unor probleme. Cu alte cuvinte dacă problemele nu îți crează doar stres, ci te motivează să găsești soluții, a căror aplicare îți conferă plăcere, în sine, înseamnă că ești născut să fii antreprenor. Un fel de maestru al ecuațiilor.

Cel mai mult mă motivează răspunsurile din partea clientelor mele. Faptul că prin creațiile mele pot oferi ceea ce caut și eu la papuci (moldova la microfon, să n-aud polemici), și anume confort și eleganță, îmi dau o energie extrem de bună care-mi luminează munca. Faptul că papucii mei sunt purtați de cât mai multă lume prin oraș mă ajuta sa trăiesc într-un optimism proiectat în viitor.

Am avut norocul să pun mâna pe sandale marca Cristina Ciobanu Shoes. Cele mai sexy sandale în care mi-am băgat picioarele vreodată. Și le-am ținut în ele 12 ore, într-un du-te vino și-o dănțuială constante, la o nuntă. Impresionată de stabilitatea și confortul lor e puțin spus. Reziliența și energia pe care mi le-o dat sandalele alea sunt chintesența personalității Cristinei și sper că cele câteva paragrafe la care mi-a răspuns aici să fie factori motivanți pentru toți care simt că aveau nevoie de mai mult curaj să nu-și bage picioarele 😉.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

DOERS > ALA DUMITRACHE

Deschidem o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Ala face chiftele. Pardon, Ala coordonează cum se fac chiftele și apoi se asigură ca ele să aterizeze de la Balls în burțile oamenilor. Puține lucruri sunt așa satsifăcătoare ca momentul în care muști dintr-o conopidă pane tăvălită obscen prin sos srimayo și apoi dintr-o chiftică scufundată și mai obscen în sos marinara. Am vrut să știu de unde se trage seva asta a unui biznes nișat de succes, cu o mâncare ce pare făcută de mătușa ta preferată, care-ți tot repetă “da mai ia, că n-ai luat nimica“ în timp ce tu nu mai ai loc să molfăi că ți-ai astupat toată gura. Prin urmare am întrebat-o pe Ala despre relația ei cu mâncarea și a ieșit asta.

Deschidem o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Ala face chiftele. Pardon, Ala coordonează cum se fac chiftele și apoi se asigură ca ele să aterizeze de la Balls în burțile oamenilor. Puține lucruri sunt așa satsifăcătoare ca momentul în care muști dintr-o conopidă pane tăvălită obscen prin sos srimayo și apoi dintr-o chiftică scufundată și mai obscen în sos marinara. Am vrut să știu de unde se trage seva asta a unui biznes nișat de succes, cu o mâncare ce pare făcută de mătușa ta preferată, care-ți tot repetă “da mai ia, că n-ai luat nimica“ în timp ce tu nu mai ai loc să molfăi că ți-ai astupat toată gura. Prin urmare am întrebat-o pe Ala despre relația ei cu mâncarea și a ieșit asta.

Ala Dumitrache la microfon:

drăguțele de noi,
și mâncarea, și relația, și eu (uneori).

De când mă știu, adică de pe la 4 ani cu amintiri de cartofi prăjiți și brânză rasă, trăiesc cu mâncarea un videoclip cocălăresc de început de anii 2000. Eu o ador că e inabordabilă și îmi face rău, o resping și atunci ea mă caută, îi rezist și apoi cedez deși prietenii îmi zic că!

Cică am fi fost foarte săraci când eram mică, atât de săraci că mâncarea nu era în fiecare zi. Nu-mi amintesc dar undeva-cumva s-a întipărit emoția aia ca pe ceva ce pot preveni doar dacă fac rezerve. Rezerve peste capacitatea corpului – drept consecință obsesie, excese, restricție, relaxare – bulimie i-ar zice unii. Tristucă și depri? Mâncărică să compensăm. Fericită și binemersi? Mâncărică să completăm. 40kg în plus într-un an mai interesant, apoi 60kg în minus doi ani mai târziu (ajutată de un cuțit – din ăla de chirurg), 20kg adunate înapoi după 7 ani de echilibristică păcălicioasă.

Dar măcar de-ar fi fost așa simplu. În paralel cu toată drămuța asta a mea de a reuși o alimentație echilibrată de femeie superioră – vorba lu Toma Caragiu, am făcut din mâncare și obiectul muncii.După 10 ani de flirt intens cu industria horeca în care am fost cap de afiș pentru “slash generation”, cu salahorit / scris / organizat / manageriat, a apărut balls. Așa se cheamă restaurantul meu, în sensul cel mai 2021 al termenului, o cârciumioară cu chiftele și altele. O imagine a mea în carne și oase, pereți și mobilier, stocuri și inventare, angajați și colegi, succese și failuri, haos și organizare. O metaforă a viețișoarei mele, în bula mea, despre cum încerc să “have some balls” – sloganul nostru – să cresc fără scurtături în relația cu mine însămi și lumea înconjurătoare, cât de real și organic și visceral.

Sper că savoarea din textul ăsta v-a convins că a trece pe lângă Dorobanți 69 și a intra în Balls nu e o opțiune, ci e obligatoriu. Și dacă lenea e mare, puteți să have a taste of it și acasă prin Tazzbymag sau Bolț food. Reiterez că atât prezența online Balls cât și contul Alei îs surse perpetue de creativitate și umor din ăla. 


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ala Dumitrache la microfon:

drăguțele de noi,
și mâncarea, și relația, și eu (uneori).

De când mă știu, adică de pe la 4 ani cu amintiri de cartofi prăjiți și brânză rasă, trăiesc cu mâncarea un videoclip cocălăresc de început de anii 2000. Eu o ador că e inabordabilă și îmi face rău, o resping și atunci ea mă caută, îi rezist și apoi cedez deși prietenii îmi zic că!

Cică am fi fost foarte săraci când eram mică, atât de săraci că mâncarea nu era în fiecare zi. Nu-mi amintesc dar undeva-cumva s-a întipărit emoția aia ca pe ceva ce pot preveni doar dacă fac rezerve. Rezerve peste capacitatea corpului – drept consecință obsesie, excese, restricție, relaxare – bulimie i-ar zice unii. Tristucă și depri? Mâncărică să compensăm. Fericită și binemersi? Mâncărică să completăm. 40kg în plus într-un an mai interesant, apoi 60kg în minus doi ani mai târziu (ajutată de un cuțit – din ăla de chirurg), 20kg adunate înapoi după 7 ani de echilibristică păcălicioasă.

Dar măcar de-ar fi fost așa simplu. În paralel cu toată drămuța asta a mea de a reuși o alimentație echilibrată de femeie superioră – vorba lu Toma Caragiu, am făcut din mâncare și obiectul muncii.După 10 ani de flirt intens cu industria horeca în care am fost cap de afiș pentru “slash generation”, cu salahorit / scris / organizat / manageriat, a apărut balls. Așa se cheamă restaurantul meu, în sensul cel mai 2021 al termenului, o cârciumioară cu chiftele și altele. O imagine a mea în carne și oase, pereți și mobilier, stocuri și inventare, angajați și colegi, succese și failuri, haos și organizare. O metaforă a viețișoarei mele, în bula mea, despre cum încerc să “have some balls” – sloganul nostru – să cresc fără scurtături în relația cu mine însămi și lumea înconjurătoare, cât de real și organic și visceral.

Sper că savoarea din textul ăsta v-a convins că a trece pe lângă Dorobanți 69 și a intra în Balls nu e o opțiune, ci e obligatoriu. Și dacă lenea e mare, puteți să have a taste of it și acasă prin Tazzbymag sau Bolț food. Reiterez că atât prezența online Balls cât și contul Alei îs surse perpetue de creativitate și umor din ăla. 


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Tanerélle – Vulgaritate dusă-n finesse

Tanerélle e o apariție foarte interesantă pe scena muzicală actuală, în special datorită esteticii sale care ia ceea ce am putea percepe ca fiind vulgaritate și o duce într-o zonă de finesse, rafinament și mister, aș putea zice. E o treabă rară asta. Nu oricui îi iese, dar ea are de partea ei faptul că she’s a natural. Pare că s-a născut cu această abilitate de a emana senzualitate prin toți porii, iar vocea ei completează întreg tabloul.

Tanerélle e o apariție foarte interesantă pe scena muzicală actuală, în special datorită esteticii sale care ia ceea ce am putea percepe ca fiind vulgaritate și o duce într-o zonă de finesse, rafinament și mister, aș putea zice. E o treabă rară asta. Nu oricui îi iese, dar ea are de partea ei faptul că she’s a natural. Pare că s-a născut cu această abilitate de a emana senzualitate prin toți porii, iar vocea ei completează întreg tabloul.

Linia asta, între ce-i vulgaritate și ce-i eros, nu e tot timpul explicită. Nu există o rețetă. Mulți bagă placa aia cu “nuduri artistice, nu-i nimic sexual acolo”. Mie îmi displace definiția asta, ca și cum dacă ne exprimăm și erosul prin corp e greșit. Cum bine zice @i.in.my.eye, nudity is only the first layer.

Linia asta, între ce-i vulgaritate și ce-i eros, nu e tot timpul explicită. Nu există o rețetă. Mulți bagă placa aia cu “nuduri artistice, nu-i nimic sexual acolo”. Mie îmi displace definiția asta, ca și cum dacă ne exprimăm și erosul prin corp e greșit. Cum bine zice @i.in.my.eye, nudity is only the first layer.

Cred că nuditatea creativă și de bun simț, cu sau fără iz erotic,se educă. Și la un moment dat se dezvoltă un simț intern care-ți zice ce-i de neam prost și ce-i quality.

Nudity is only the first layer.

Primul filtru la care trebuie să renunțăm ca să reușim să facem asta e lentila care judecă moral lucrurile. E o abordare problematică fiindcă judecata morală te poziționează pe tine mai presus de cel pe care-l judeci, deci te uiți la un alt om dintr-o poziție de vanitate. Dacă te uiți dintr-o poziție de egalitate, cu fascinație firească pentru furmusețea intrinsecă a corpului uman și formele pe care le poate lua, deja lucrcruile încep să fie mai ok. Doar scuturându-ne de prejudecăți putem atinge nivelul la care putem discerne între estetică ce invită la contemplare și expunere care invită la o labă tristă.

Cred că nuditatea creativă și de bun simț, cu sau fără iz erotic,se educă. Și la un moment dat se dezvoltă un simț intern care-ți zice ce-i de neam prost și ce-i quality.

Nudity is only the first layer.

Primul filtru la care trebuie să renunțăm ca să reușim să facem asta e lentila care judecă moral lucrurile. E o abordare problematică fiindcă judecata morală te poziționează pe tine mai presus de cel pe care-l judeci, deci te uiți la un alt om dintr-o poziție de vanitate. Dacă te uiți dintr-o poziție de egalitate, cu fascinație firească pentru furmusețea intrinsecă a corpului uman și formele pe care le poate lua, deja lucrcruile încep să fie mai ok. Doar scuturându-ne de prejudecăți putem atinge nivelul la care putem discerne între estetică ce invită la contemplare și expunere care invită la o labă tristă.

Pentru a spori mood-ul dați play la concertul ăsta virtual, pe care l-a postat anul trecut. Soothing and arrousing. Haideți că-ncerc și-n română: muzica lui Tanerelle te mângâie și te excită. Bun așe? Bun. Scrolleală plăcută prin această galaxie explicito-erotico-misterioso-transcedentalo-younameit.

Pentru a spori mood-ul dați play la concertul ăsta virtual, pe care l-a postat anul trecut. Soothing and arrousing. Haideți că-ncerc și-n română: muzica lui Tanerelle te mângâie și te excită. Bun așe? Bun. Scrolleală plăcută prin această galaxie explicito-erotico-misterioso-transcedentalo-younameit.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Boys

Trebuie să fie ceva tare suspect în satisfacția mea de-a mă uita la anumite lucruri. De pildă la jucăriile lui Tony Kelly sau la frumușeii lui Caravaggio sau la fundurile sculpturale ale lui Mariano Vivanco. Am încercat să găsesc o explicație, să caut cauzele profunde ale acestor preferințe estetice kinkysh, dar am eșuat lamentabil :)). Cred că are legătură cu versul ăla al Lanei del Rey „Pink flamingos always fascinated me / I know why only the girls know”. You know what I mean? 😉

Așadar, nu a fost întocmai o surpriză când am dat prima dată cu ochii de băEții fotografei Zuza Krajevska (filmmaker și fotograf din Polonia), toți abia ieșiți din pubertate și izolați într-o zonă a Varșoviei, unde sunt trimiși nelegiuitorii care nu au vârsta necesară pentru închisoare. So I like them young, but rough. :)) Da, da, vă aud. E posibil să am nevoie de terapie. Dar vă asigur că e o preferință pur estetică, care nu ajunge la pornirile care m-ar băga pe mine la pârnaie :)).

Trebuie să fie ceva tare suspect în satisfacția mea de-a mă uita la anumite lucruri. De pildă la jucăriile lui Tony Kelly sau la frumușeii lui Caravaggio sau la fundurile sculpturale ale lui Mariano Vivanco. Am încercat să găsesc o explicație, să caut cauzele profunde ale acestor preferințe estetice kinkysh, dar am eșuat lamentabil :)). Cred că are legătură cu versul ăla al Lanei del Rey „Pink flamingos always fascinated me / I know why only the girls know”. You know what I mean? 😉

Așadar, nu a fost întocmai o surpriză când am dat prima dată cu ochii de băEții fotografei Zuza Krajevska (filmmaker și fotograf din Polonia), toți abia ieșiți din pubertate și izolați într-o zonă a Varșoviei, unde sunt trimiși nelegiuitorii care nu au vârsta necesară pentru închisoare. So I like them young, but rough. :)) Da, da, vă aud. E posibil să am nevoie de terapie. Dar vă asigur că e o preferință pur estetică, care nu ajunge la pornirile care m-ar băga pe mine la pârnaie :)).

Pesemne că undeva, în subconștientul meu, sunt identificate niște combinații de elemente Freud-iene cu un fel de nostalgie față propria mea adolescență cu ceva cumul de snapshots ușor frivole, dar inocente, din toate materialele video vizionate până la ora asta. În fapt, seria de față, care se numește în mod interesant IMAGO (= ultimul stadiu din metamorfoză unei insecte), nu are ca scop explicit eroticizarea acestei vârste (deși hormonii îs razna în stagiul ăsta), ci e o abordare documentaristă, care lasă privitorul să aplice ce filtru vrea el. Dar ce să-i faci dacă sinapsele mele îs scurtcircuitate și-mi transmit semnale fetișiste?

Să ne înțelegem! În realitate eu am observat că-mi cam place extrema ailaltă, ăi “copți”, cu oleacă de riduri și niște zvâc specific experienței pe care le-a adus-o timpul, dar când vine vorba de imagistică mă atrag astea care-ți dau o senzație extraterestră, un soi de plăcere vizuală, dar stranie și puțin inconfortabilă. De ce îmi place să mă supun la senzații dubioase rămâne între mine și terapeut :)). Este clar că avem nevoie de traducere pentru asemenea stări, însă e ok și să te bucuri de ele așa cum vin, așa cum te bucuri de o scenă sângeroasă filmată cu talent, de un film horror care te bântuie o săptămână după aia, de o scenă disturbing dinr-o carte bună. Cum scrie pe o cartolină ce tronează la mine pe birou: Be weird! Don’t be weird abbout it!

Pesemne că undeva, în subconștientul meu, sunt identificate niște combinații de elemente Freud-iene cu un fel de nostalgie față propria mea adolescență cu ceva cumul de snapshots ușor frivole, dar inocente, din toate materialele video vizionate până la ora asta. În fapt, seria de față, care se numește în mod interesant IMAGO (= ultimul stadiu din metamorfoză unei insecte), nu are ca scop explicit eroticizarea acestei vârste (deși hormonii îs razna în stagiul ăsta), ci e o abordare documentaristă, care lasă privitorul să aplice ce filtru vrea el. Dar ce să-i faci dacă sinapsele mele îs scurtcircuitate și-mi transmit semnale fetișiste?

Să ne înțelegem! În realitate eu am observat că-mi cam place extrema ailaltă, ăi “copți”, cu oleacă de riduri și niște zvâc specific experienței pe care le-a adus-o timpul, dar când vine vorba de imagistică mă atrag astea care-ți dau o senzație extraterestră, un soi de plăcere vizuală, dar stranie și puțin inconfortabilă. De ce îmi place să mă supun la senzații dubioase rămâne între mine și terapeut :)). Este clar că avem nevoie de traducere pentru asemenea stări, însă e ok și să te bucuri de ele așa cum vin, așa cum te bucuri de o scenă sângeroasă filmată cu talent, de un film horror care te bântuie o săptămână după aia, de o scenă disturbing dinr-o carte bună. Cum scrie pe o cartolină ce tronează la mine pe birou: Be weird! Don’t be weird abbout it!



Aparte de asta, indiferent de cum veți vedea voi fotografiile artistei, eu vă sfătuiesc să scotociți prin toate lucrările Zuzei (ce fain sună în românește) atât pe site, cât și pe Instagram.

Este important să știm de unde se inspiră artiștii (unii de la alții, în primul rând). De aceea țin să menționez sursele cheie din care Krajevska își trage seva: „Helmut Newton’s sense of humour; the photos by Nan Goldin I saw in junior school; Sally Mann and her photographs of women peeing on a mountain peak (aici vă las pe voi să dați un search pe goagăl) – it was the first time I cried looking at photos. Recently it was meeting Sharon Lockhart and observing her workshops. I was amazed and impressed.”, fragment dintr-un interviu de Lucy Pike, pe care îl găsiți integral aici.

Tot scrollul prin lucrările Zuzei mă duce cu gândul și la melodia asta, pe care am ascultat-o obsesiv în ultima lună:

Aparte de asta, indiferent de cum veți vedea voi fotografiile artistei, eu vă sfătuiesc să scotociți prin toate lucrările Zuzei (ce fain sună în românește) atât pe site, cât și pe Instagram.

Este important să știm de unde se inspiră artiștii (unii de la alții, în primul rând). De aceea țin să menționez sursele cheie din care Krajevska își trage seva: „Helmut Newton’s sense of humour; the photos by Nan Goldin I saw in junior school; Sally Mann and her photographs of women peeing on a mountain peak (aici vă las pe voi să dați un search pe goagăl) – it was the first time I cried looking at photos. Recently it was meeting Sharon Lockhart and observing her workshops. I was amazed and impressed.”, fragment dintr-un interviu de Lucy Pike, pe care îl găsiți integral aici.

Tot scrollul prin lucrările Zuzei mă duce cu gândul și la melodiile astea două, pe care le-am ascultat-o obsesiv în ultima lună:


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Călăuzele în vremuri de criză // Blindness

Ca toate filmele cu scenarii pandemice, Blindness respectă structura clasică: un om are o problemă, mai mulți oameni au aceeași problemă, prea mulți oameni au aceeași problemă, oh! e contagios, guvernul intervine, izolare. Dar autoritățile îs formate tot din oameni cu aceleași vulnerabilități fizice și psihice ca ale noastre. Ce se întâmplă când cei care au rolul de a te ghida și a te vindeca devin parte din tabăra bolnavilor? Natura umană se întâmplă, iar ea e al naibii de complicată fiindcă suntem o specie tare obraznică. Ce fac oamenii obraznici în absența unor reguli clare și universal acceptate pentru binele comun? Își creează propriile reguli, adică haos. Când haosul pune stăpânire pe o situație există puține soluții la fel de eficiente ca oamenii ăia mai echilibrați decât restul, care-și însușesc, cu sau fără voia lor, rolul de călăuză.

Ca toate filmele cu scenarii pandemice, Blindness respectă structura clasică: un om are o problemă, mai mulți oameni au aceeași problemă, prea mulți oameni au aceeași problemă, oh! e contagios, guvernul intervine, izolare. Dar autoritățile îs formate tot din oameni cu aceleași vulnerabilități fizice și psihice ca ale noastre. Ce se întâmplă când cei care au rolul de a te ghida și a te vindeca devin parte din tabăra bolnavilor? Natura umană se întâmplă, iar ea e al naibii de complicată fiindcă suntem o specie tare obraznică. Ce fac oamenii obraznici în absența unor reguli clare și universal acceptate pentru binele comun? Își creează propriile reguli, adică haos. Când haosul pune stăpânire pe o situație există puține soluții la fel de eficiente ca oamenii ăia mai echilibrați decât restul, care-și însușesc, cu sau fără voia lor, rolul de călăuză.

În filmul ăsta oamenii orbesc brusc, dar nu văd negru, ci alb. E un detaliu important, mai ales din punct de vedere stilistic: scenele fade-uiesc din unele în altele cu alb nu cu negru și totul pare învăluit de un halou foarte heavenly-like. O alegere foarte inspirată, întrucât modul în care escaladează situația devine foarte dark, iar juxtapunerea unor imagini glowy pe un scenariu așa sumbru fac impactul și mai puternic și îți creează un soi de experiență senzorială care te ajută să te pui în pielea lor. Fernando Meirelles (care a regizat și The Two Popesda, da, ăla de pe Netflix sau City of God, care e pe locul 21 în top 250 de filme al tuturor timpurilor pe iMDB) ne pune să vedem lucrurile din perspectiva personajului care are cea mai mare povară pe umeri. Într-o eră suprasaturată de mirajul supereroului, a poziționa o persoană normală într-o situație extrem de dificilă, dar relatable, cu rolul de a fi erou fără ca el să știe asta, e un act de mare însemnătate. Îmi pare un lucru atât de necesar în poveștile pe care le consumăm zilnic.

Călăuza, eroul fără capă, e Juliane Moore, care duce pe umerii ei întreaga situație. Când totul degenerează dintr-o carantină într-o anarhie în care regulile sunt înlocuite cu exploatarea, violența și supunerea, ea, singura persoană care vede, este nevoită să-și asume acest rol de a reclădi speranța în oameni și de a-i ajuta să supravețuiască. Mark Ruffallo (pentru care am un altar într-un colțișor al creierului meu) completează jocul lui Moore atât de bine încât dacă i-ai zice cuiva că nu-i orb în filmul ăsta nu te crede nimeni. E valabil și pentru Gael Garcia Bernal, care construiește, ca de obicei, niște roluri de villain perfecte, absolut despicable.


Pe lângă motivul călăuzei, care mi s-a părut central, sunt atinse cu mare finețe ideea de căsnicie și obstacolele prin care trece un cuplu într-o astfel de situație (am putea zice că e și un film bun de Valentine’s day, dacă sunteți mai shpanky). E despre stoicism, acceptare, iertare, dedicare, egoism, dragoste, familie. E despre ingenionizitate, despre cum oamenii pot deveni foarte creativi în a găsi soluții atunci când nu mai au acces la confort. E despre sacrificiu și curaj în condițiile unor măsuri autoritare dezumanizante.

Deci, vedeți voi, e o situație care ne arată cât de urâți sau cât de incredibili pot fi oamenii și asta îl face, pentru mine, un film despre speranță și încredere, mai mult decât despre degradare și deznădejde. Pot să scriu 50 de scrolluri despre filmul ăsta, dar ideea era să fie un quick read (already failed) ca să înțelegem mai bine fricile oamenilor, ce fac ele din noi and how to deal with them.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

În filmul ăsta oamenii orbesc brusc, dar nu văd negru, ci alb. E un detaliu important, mai ales din punct de vedere stilistic: scenele fade-uiesc din unele în altele cu alb nu cu negru și totul pare învăluit de un halou foarte heavenly-like. O alegere foarte inspirată, întrucât modul în care escaladează situația devine foarte dark, iar juxtapunerea unor imagini glowy pe un scenariu așa sumbru fac impactul și mai puternic și îți creează un soi de experiență senzorială care te ajută să te pui în pielea lor. Fernando Meirelles (care a regizat și The Two Popesda, da, ăla de pe Netflix sau City of God, care e pe locul 21 în top 250 de filme al tuturor timpurilor pe iMDB) ne pune să vedem lucrurile din perspectiva personajului care are cea mai mare povară pe umeri. Într-o eră suprasaturată de mirajul supereroului, a poziționa o persoană normală într-o situație extrem de dificilă, dar relatable, cu rolul de a fi erou fără ca el să știe asta, e un act de mare însemnătate. Îmi pare un lucru atât de necesar în poveștile pe care le consumăm zilnic.

Călăuza, eroul fără capă, e Juliane Moore, care duce pe umerii ei întreaga situație. Când totul degenerează dintr-o carantină într-o anarhie în care regulile sunt înlocuite cu exploatarea, violența și supunerea, ea, singura persoană care vede, este nevoită să-și asume acest rol de a reclădi speranța în oameni și de a-i ajuta să supravețuiască. Mark Ruffallo (pentru care am un altar într-un colțișor al creierului meu) completează jocul lui Moore atât de bine încât dacă i-ai zice cuiva că nu-i orb în filmul ăsta nu te crede nimeni. E valabil și pentru Gael Garcia Bernal, care construiește, ca de obicei, niște roluri de villain perfecte, absolut despicable.


Pe lângă motivul călăuzei, care mi s-a părut central, sunt atinse cu mare finețe ideea de căsnicie și obstacolele prin care trece un cuplu într-o astfel de situație (am putea zice că e și un film bun de Valentine’s day, dacă sunteți mai shpanky). E despre stoicism, acceptare, iertare, dedicare, egoism, dragoste, familie. E despre ingenionizitate, despre cum oamenii pot deveni foarte creativi în a găsi soluții atunci când nu mai au acces la confort. E despre sacrificiu și curaj în condițiile unor măsuri autoritare dezumanizante.

Deci, vedeți voi, e o situație care ne arată cât de urâți sau cât de incredibili pot fi oamenii și asta îl face, pentru mine, un film despre speranță și încredere, mai mult decât despre degradare și deznădejde. Pot să scriu 50 de scrolluri despre filmul ăsta, dar ideea era să fie un quick read (already failed) ca să înțelegem mai bine fricile oamenilor, ce fac ele din noi and how to deal with them.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.