All Posts By

Zavatos

In survival mode – 127 hours

Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James DeanSonnyHowl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:

Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James DeanSonnyHowl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Nature is cruel, but we don’t have to be

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Les pieds noir – un episod istoric rușinos

Indigenes (sau Days of glory, cum  îi zice ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Indigenes (sau Days of glory, cum  îi zice ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și uite așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc. El se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori filmul are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul de față e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu’ Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să pătrundă cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie.

  • Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale
  • soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”)
  • soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei)
  • soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini
  • soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc.

Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a intrat cu bocancii în viața omului, în toate aspectele vieții lui.

francezii vs. indigenii

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoanădespre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă, despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și uite așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc. El se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori filmul are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul de față e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu’ Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să pătrundă cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie.

  • Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale
  • soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”)
  • soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei)
  • soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini
  • soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc.

Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a intrat cu bocancii în viața omului, în toate aspectele vieții lui.

francezii vs. indigenii

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoanădespre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă, despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.