Autocrații tech și cum e să cauți soluții din celulă
Vineri dimineață, la 6:00, am pus mâna pe telefon, ca orice dependent care-și respectă rutina. Încercam să înțeleg ce citesc, dacă e o glumă sau un spam. Două mailuri succesive, trimise la 1 noaptea, mă anunțau că @zavatos și @orasul.gradina au fost suspendate. Intru pe Instagram. Nu merge. Îmi dau rapid seama că e pe bune. Ceva s-a întâmplat. Nu aveam niciun dubiu că e o eroare a unui bot. Sau să-i zic rât? Urât. “Ce-ai pățit?“ somnoros, Mihai. M-am cuibărit lângă el într-o stare de semi-șoc “O automatizare defectuoasă mi-a dat paginile de instagram jos.”
Oricine știe de Zavatos știe că de peste un deceniu fac treabă bună pe internet și că ce am construit eu e ceva diferit (folosesc cuvintele audienței mele). Cei aproape 30 de mii de consăteni, cum s-au autointitulat chiar ei, au venit organic, unul câte unul, în decurs de 11 ani, să facă parte din ceva real, bullshit free. La fiecare strigare de-a mea au pus umărul și-am strâns zeci de mii de euro împreună pentru o grămadă de cauze. Când țara arde, eu explic și-i motivez să acționeze și să aibă încredere că răzbim. Avizierul satului de pe stories era un loc unde ei își donau unii altora bilete la concerte, teatru și festivaluri. Am atâta încredere în acești străini care-și încep ziua cu o cafea și cu mine pe ecranul lor, încât anul ăsta mi-am deschis ușile casei și i-am invitat înăuntru să povestim despre șantiere, clădiri vechi și cum le putem salva. N-am fost niciodată mai conștientă ca acum de cât de important e acest sat virtual pentru mine. Când am văzut cuvântul permanently disabled am simțit că traversez un doliu. O durere profundă în tot corpul amestecată cu frică, furie și dezgust.
În prima zi mi-a fost așa rău că nu am fost în stare de nimic. Un amalgam pe care nu l-am mai simțit decât o singură dată în viață, în facultate, când lumea mi-a fugit de sub picioare în alte circumstanțe. Simțeam de parcă mi-a dat cineva un pumn în stomac și a trecut pe partea cealaltă.
De 1 mai am fost la Giurgiu și am împărțit un mic cu prietenii, vorbind despre technofeudalism (look it up) și conspirații legate de motivul suspendării mele. Căci ironia face ca în seara dinaintea eliminării mele să vin de la închiderea festivalului de documentare One World, care a tras cortina cu un documentar despre Orwell. Timp de două ore textele sale din ultima parte a vieții au fost suprapuse peste realitatea pe care o trăim astăzi. Despre legăturile între puterea guvernamentală, fscism, control, tehnologie și bani. Am plecat de acolo ușor electrocutată de adevăruri pe care le știam deja, dar pe care nimeni nu le putea articula mai bine decât autorul celei mai importante distopii scrise vreodată: 1984. Am deschis Instagramul. Pe grupul meu de prietene cineva a postat cum Disney a dat afară peste 1000 de ilustratori ca să-i înlocuiască cu AI, care-s antrenați cu munca lor de-o viață. Și am pornit un rant despre sociopați care distrug umanitatea și suferim toți de sindromul broaștei fierte, în care we are all cooked și nu ne dăm seama. Aia a fost ultima mea conversație înainte să fiu eliminată.
Vedeți voi, nu Instagramul e cel după care plâng, ci ceea ce am construit cu extrem de multă muncă și pasiune. Instagram e doar un tool, care s-a prefăcut că e un partener de cursă lungă și apoi mi-a arătat că e de fapt un abuzator, care mi-a luat portavocea de la gură și m-a trântit într-o dubă fără să-mi explice de ce. Într-o secundă, o mașinărie a decis să-mi confiște munca de-o viață, fără o explicație reală, dreptul de a mă apăra sau niște instrumente cinstite de a cere lămuriri. Cetățean Meta deportat fără motiv.
Ceea ce am construit e undeva acolo. Satul meu e pe bune. Capacitatea mea de a le vorbi și a le arăta oamenilor realitatea prin ochii mei, într-un mod care să-i miște și să conteze pentru ei, nu a dispărut. Pot să exist și să construiesc și-n alte medii, pe alte platforme sau în afara lor. Însă oamenii, când deschid ochii, intră pe instagram și impactul pe care o astfel de platformă îl face posibil, nu mai e același. Ori pentru mine a înclina compasul înspre o lume un pic mai suportabilă e esențial. Și aici intervine problema. Ce facem când vocea noastră și impactul nostru depinde de un gigant care scoate ștecherul din priză când vrea el?
Traseul e așa. Faci un produs tech bun. Devine popular. Devine o dependență. Un gigant vine și-l cumpără. Oligopol. Monopol. Faci produsul tech mai scump, dar mai puțin bun decât era înainte. Reclame, subscripții, bife. Devine insuportabil. Orice scroll e o goană după dopamină care încearcă să se agațe de ceva care contează într-o mare de reclame, sugestii mulate pe obiceiurile tale de consum și AI slop. Nu mai știi ce e real și ce nu. Ești alienat. Dar rămâi acolo sperând. Într-o zi pe oamenii care-ți plăceau nu-i mai vezi. Dispar din feed, din rutină, din minte. Și dacă au ghinion ca mine, dispar de tot fiindcă gigantul îi elimină.
Drepturi de exprimare? De apărare? De autor? De acces la datele tale? De ce ți le-ar da? Cu ce poți tu să-i convingi să fie corecți față de lume? Ai bani să te judeci cu giganți? Căci ei au. Meta a dat afară peste 10.000 de persoane. Pe o parte i-au înlocuit cu AI și o altă parte au făcut outsourcing în țări cu mână de lucru ieftină și vorbitori de engleză greu de decriptat. Cum a fost băiatul din alt colț de lume, care mi-a făcut un simulacru de customer support. Nu fiindcă era rău intenționat, ci fiindcă era nepregătit și nu-i păsa suficient cât să găsească soluții. La băiatul prost plătit cu engleză inteligibilă am ajuns după ce am plătit bani. Meta Business Premium îi zic ei. Un abonament de 880 de lei pe lună ca să poți vorbi cu un OM.
Așa arată distopiile. Iar eu de o săptămână trăiesc un scenariu pe care nici Kafka nu și-l putea imagina.
Așa arată abuzul și lipsa de reglementare. Așa arată minunata lume liberă a miliardarilor care ne controlează viețile pentru profit.
Despre faptul că m-a catapultat în precaritate financiară, căci clienții mei vin de pe instagram, și mi-a ridicat cortizolul la stele în condițiile unei boli autoimune grave, poate vorbesc altă dată. Dacă ar fi fost un raport echilibrat de putere aș fi putut cere prejudicii în instanță. Însă perspectiva unui proces, pe care să mi-l permit, este la fel de îndepărtată ca cea a unui viitor în care oamenii chiar sunt respectați și ascultați.
Ca să închei ca un boomer nostalgic: Un fleac. M-au ciuruit.
Autocrații tech și cum e să cauți soluții din celulă
Vineri dimineață, la 6:00, am pus mâna pe telefon, ca orice dependent care-și respectă rutina. Încercam să înțeleg ce citesc, dacă e o glumă sau un spam. Două mailuri succesive, trimise la 1 noaptea, mă anunțau că @zavatos și @orasul.gradina au fost suspendate. Intru pe Instagram. Nu merge. Îmi dau rapid seama că e pe bune. Ceva s-a întâmplat. Nu aveam niciun dubiu că e o eroare a unui bot. Sau să-i zic rât? Urât. “Ce-ai pățit?“ somnoros, Mihai. M-am cuibărit lângă el într-o stare de semi-șoc “O automatizare defectuoasă mi-a dat paginile de instagram jos.”
Oricine știe de Zavatos știe că de peste un deceniu fac treabă bună pe internet și că ce am construit eu e ceva diferit (folosesc cuvintele audienței mele). Cei aproape 30 de mii de consăteni, cum s-au autointitulat chiar ei, au venit organic, unul câte unul, în decurs de 11 ani, să facă parte din ceva real, bullshit free. La fiecare strigare de-a mea au pus umărul și-am strâns zeci de mii de euro împreună pentru o grămadă de cauze. Când țara arde, eu explic și-i motivez să acționeze și să aibă încredere că răzbim. Avizierul satului de pe stories era un loc unde ei își donau unii altora bilete la concerte, teatru și festivaluri. Am atâta încredere în acești străini care-și încep ziua cu o cafea și cu mine pe ecranul lor, încât anul ăsta mi-am deschis ușile casei și i-am invitat înăuntru să povestim despre șantiere, clădiri vechi și cum le putem salva. N-am fost niciodată mai conștientă ca acum de cât de important e acest sat virtual pentru mine. Când am văzut cuvântul permanently disabled am simțit că traversez un doliu. O durere profundă în tot corpul amestecată cu frică, furie și dezgust.
În prima zi mi-a fost așa rău că nu am fost în stare de nimic. Un amalgam pe care nu l-am mai simțit decât o singură dată în viață, în facultate, când lumea mi-a fugit de sub picioare în alte circumstanțe. Simțeam de parcă mi-a dat cineva un pumn în stomac și a trecut pe partea cealaltă.
De 1 mai am fost la Giurgiu și am împărțit un mic cu prietenii, vorbind despre technofeudalism (look it up) și conspirații legate de motivul suspendării mele. Căci ironia face ca în seara dinaintea eliminării mele să vin de la închiderea festivalului de documentare One World, care a tras cortina cu un documentar despre Orwell. Timp de două ore textele sale din ultima parte a vieții au fost suprapuse peste realitatea pe care o trăim astăzi. Despre legăturile între puterea guvernamentală, fscism, control, tehnologie și bani. Am plecat de acolo ușor electrocutată de adevăruri pe care le știam deja, dar pe care nimeni nu le putea articula mai bine decât autorul celei mai importante distopii scrise vreodată: 1984. Am deschis Instagramul. Pe grupul meu de prietene cineva a postat cum Disney a dat afară peste 1000 de ilustratori ca să-i înlocuiască cu AI, care-s antrenați cu munca lor de-o viață. Și am pornit un rant despre sociopați care distrug umanitatea și suferim toți de sindromul broaștei fierte, în care we are all cooked și nu ne dăm seama. Aia a fost ultima mea conversație înainte să fiu eliminată.
Vedeți voi, nu Instagramul e cel după care plâng, ci ceea ce am construit cu extrem de multă muncă și pasiune. Instagram e doar un tool, care s-a prefăcut că e un partener de cursă lungă și apoi mi-a arătat că e de fapt un abuzator, care mi-a luat portavocea de la gură și m-a trântit într-o dubă fără să-mi explice de ce. Într-o secundă, o mașinărie a decis să-mi confiște munca de-o viață, fără o explicație reală, dreptul de a mă apăra sau niște instrumente cinstite de a cere lămuriri. Cetățean Meta deportat fără motiv.
Ceea ce am construit e undeva acolo. Satul meu e pe bune. Capacitatea mea de a le vorbi și a le arăta oamenilor realitatea prin ochii mei, într-un mod care să-i miște și să conteze pentru ei, nu a dispărut. Pot să exist și să construiesc și-n alte medii, pe alte platforme sau în afara lor. Însă oamenii, când deschid ochii, intră pe instagram și impactul pe care o astfel de platformă îl face posibil, nu mai e același. Ori pentru mine a înclina compasul înspre o lume un pic mai suportabilă e esențial. Și aici intervine problema. Ce facem când vocea noastră și impactul nostru depinde de un gigant care scoate ștecherul din priză când vrea el?
Traseul e așa. Faci un produs tech bun. Devine popular. Devine o dependență. Un gigant vine și-l cumpără. Oligopol. Monopol. Faci produsul tech mai scump, dar mai puțin bun decât era înainte. Reclame, subscripții, bife. Devine insuportabil. Orice scroll e o goană după dopamină care încearcă să se agațe de ceva care contează într-o mare de reclame, sugestii mulate pe obiceiurile tale de consum și AI slop. Nu mai știi ce e real și ce nu. Ești alienat. Dar rămâi acolo sperând. Într-o zi pe oamenii care-ți plăceau nu-i mai vezi. Dispar din feed, din rutină, din minte. Și dacă au ghinion ca mine, dispar de tot fiindcă gigantul îi elimină.
Drepturi de exprimare? De apărare? De autor? De acces la datele tale? De ce ți le-ar da? Cu ce poți tu să-i convingi să fie corecți față de lume? Ai bani să te judeci cu giganți? Căci ei au. Meta a dat afară peste 10.000 de persoane. Pe o parte i-au înlocuit cu AI și o altă parte au făcut outsourcing în țări cu mână de lucru ieftină și vorbitori de engleză greu de decriptat. Cum a fost băiatul din alt colț de lume, care mi-a făcut un simulacru de customer support. Nu fiindcă era rău intenționat, ci fiindcă era nepregătit și nu-i păsa suficient cât să găsească soluții. La băiatul prost plătit cu engleză inteligibilă am ajuns după ce am plătit bani. Meta Business Premium îi zic ei. Un abonament de 880 de lei pe lună ca să poți vorbi cu un OM.
Așa arată distopiile. Iar eu de o săptămână trăiesc un scenariu pe care nici Kafka nu și-l putea imagina.
Așa arată abuzul și lipsa de reglementare. Așa arată minunata lume liberă a miliardarilor care ne controlează viețile pentru profit.
Despre faptul că m-a catapultat în precaritate financiară, căci clienții mei vin de pe instagram, și mi-a ridicat cortizolul la stele în condițiile unei boli autoimune grave, poate vorbesc altă dată. Dacă ar fi fost un raport echilibrat de putere aș fi putut cere prejudicii în instanță. Însă perspectiva unui proces, pe care să mi-l permit, este la fel de îndepărtată ca cea a unui viitor în care oamenii chiar sunt respectați și ascultați.
Ca să închei ca un boomer nostalgic: Un fleac. M-au ciuruit.
Și eu am trecut de la a-mi tapeta ușa cu autocolant care imită lemnul la a-mi face ușă de lemn masiv fiindcă nu-mi mai place plasticul. E gradual. Și de aia eu nu critic hăhăindu-mă răutăcios (poate doar amuzant) fiindcă mă gândesc la cum eram eu, cea entuziasmată de DIY teribil, și-mi dau seama că ce a funcționat pentru mine a fost contactul cu bunul gust. Educația și expunerea la frumos, calitate și măiestrie sunt cheia. Prin urmare am încropit această listă cu paginile de design interior, arhitectură și artă, pe care le urmăresc eu pentru a-mi spori cunoașterea și a-mi cultiva constant gustul.
Bunul gust vine mână în mână cu un sistem de gândire, o abordare asupra vieții care readuce în prim plan ceva ce țăranii noștri știau intuitiv: răbdarea, priceperea, artisticitatea, meșteșugul fac viața să merite. Toate astea sunt la baza designului premium, arhitecturii cu sens, amenajărilor cu cap. Apoi, a-ți cultiva gustul se simte aproape ca un gest rebel, fiindcă respinge consumerismul și ritmul alert nefiresc, care ne e băgat pe gât. Așadar iată ce poți urmări ca să înveți cum să recunoști ce-i yay și ce-i nay.
Georgiana e îndrăgostiă de vechituri. Fii ca Georgiana!
Încheiem frumos, cu cea mai recentă conversație pe care am avut-o cu Georgiana:
