Shogun e un anti-war war epic. Nu face abuz de scene grotești cu capete tăiate, ci îți arată în scene puține, dar de impact, adevăratul efect distrugător al războiului generat de lupta pentru putere. Deși plasat în Japonia anilor 1600, relevanța subiectului e tulburătoare. Pare că războiul și vremurile în care imperialismul și politica celui puternic prevalează, a revenit pe agenda globală. Vremuri ce le credeam apuse au revenit, în alte forme, dar cu același miez. Pare că trăim un vis urât. Și tot în vis ai impresia că ești și în Shogun, deoarece arată într-un fel anume, straniu, greu de plasat în indexul de imagini cu care suntem obinșuiți.
Ce te lovește din prima la Shogun este un look diferit. Nu-ți dai seama din prima ce anume e altfel, însă se simte de parcă nu arată similar cu ce-ai mai văzut. La o privire mai atentă identifici primul element care-ți dă impresia asta: bokehul, adică acel blur din spate când elementele sunt separate de fundal. Fundalul acela aduce cu o pictură impresionistă văzută printre gene sau într-un vis, în care nimic nu-i clar, dar totul pare foarte real.
Estetica asta nu e degeaba. Are un rol esențial în a comunica atât starea interioară a personajelor cât și dinamica exterioară dintre ele. Și mai are rolul de te teleporta într-o atmosferă foarte specifică, pe care o vei putea identifica cu universul Shogun mult timp de acum încolo.
Scriitura e superioară altor produse de calitate de pe piață deoarece personajele secundare sunt construite la fel de atent și multidimensional precum personajele principale. Toate au backstory suficient cât să înțelegi relevanța și locul fiecăruia în poveste, cu griuri morale ce depășesc cu mult formulele deja plictisitoare ale Hollywood-ului, care încearcă să iasă din alb-negru, dar plonjează tot în simulacre fără substanță.
Realismul din Shogun este potențat și de utilizarea limbii japoneze, care traduce cultura japoneză și modul lor de a simți într-un mod în care o altă limbă, precum engleza, n-are cum s-o facă. Engleza și japoneza coexistă cu succes în această co-producție, ce reușește să evite cu succes pericolele de apropriere culturală și exoticizare, care-s problematice din simplul motiv că fac un deserviciu adevărului. Dacă scopul e să înțelegi cu adevărat altă cultură, nu s-o transformi în entertainment ignorant pentru plăcerea ta, atunci reprezentarea acesteia va fi realizată cu respect, nu exploatând-o. Iar Shogun e un exemplu de cum să tratezi o altă cultură cu respect.
No spoilers allert ^^
Începutul poveștii setează tonul întregului show. Începe cu un șoc menit să-ți zgâlțâie sistemul de valori modelat de filozofia vestică centrată pe sine și ideea că libertatea ți-o obții doar dacă te pui pe tine pe primul loc. În Japonia sec XVII era invers. Libertatea ți-o obții dacă renunți la ego, credință ce și-a extins rădăcinile până în ziua de azi în anumite părți ale Asiei.
Individualismul și hedonismul specific culturii euro-centrice, dusă astăzi la nivel de psihoză colectivă capitalistă de către americani și exportată cu succes în toată lumea, existau și-n Japonia, dar în cu totul altă formă. Și tocmai asta e ceea ce face din Shogun o poveste atât de engaging. Faptul că recunoaștem aceste concepte, dar le vedem că se manifestă într-un mod cu totul diferit de realitatea noastră curentă, modelată de cultura vestică.
Primul meu impuls la contactul cu filozofia lor de viață a fost să zic “ce tâmpenie să alegi să trăiești și să mori astfel”. Pe final de show nu mai eram așa vehementă. A introdus niște griuri serioase în modul meu de a mă raporta la sine și la ideea de libertate și sacrificiu. Acestea două din urmă nu mai sunt așa antitetice. Să zicem că asta e adevărata putere a storytellingului.
Spuneam în Newsletter că primul meu contact cu celebrul roman al lui James Clavell a fost întrerupt brusc în al doilea an de liceu, când proful de română (un personaj celebru în sine în lumea noastră de la Colegiul Național Petru Rareș), auzind că citesc Shogun, s-a ridicat furtunos de la catedră și a scris cu majusucle pe întreaga tablă “JAMES CLAVELL”. Apoi a luat buretele și a șters numele exclamând cu spume la guriță “GUNOI PENAL!!! L-am scris doar ca să-l pot șterge.” M-am fâstâcit rușinată că pot citi cartea unui gunoi. Căci vedeți voi, orice zicea proful nostru de ro era sfânt. Mai ales pentru partea de adolescente ușor impresionabile din clasă.
Deși romanele erau în biblioteca de acasă și ambii mei părinți erau fani, eu nu m-am mai atins de ele. Am purtat cu mine acest păcat de a le fi răsfoit până a scos Disney ecranizarea într-o mini serie. Eram convinsă că e o hollywoodizare a unui roman deja idiot și singurul motiv pentru care i-am dat play e fiindcă Valentin a zis că-i promițător. Dacă pretinul meu cinefil zice că merită, fie, să-i dăm play. Și ce bine am făcut!
Sunt multe de spus despre Shogun, dar voi concluziona că este o scriitură de top combinată cu o experiență cinematică desăvârșită. Fiecare cadru e o adevărată stampă japoneză, ce invită la o vizionare aproape meditativă.
Bonus! Fiindcă satul nostru e iubitor de design interior și arhitectură, am strâns un calup de imagini din Shogun care să inspire pe cei ce sunt atrași de filozofia japoneză de locuire. Enjoy it here!
Pont! Episodul 8, min 22:29, ne arată în 3 minute cum se face un matcha perfect.
Dacă nu te-a convins acest text, poate te va convinge muzica. Printre cele mai fantastice soundtracks pe care le-am auzit în ultimii ani. Un fusion de war epic cu sunet experimental electronic. Absolut fenomenal. Dacă sunteți familiarizați cu muzica lui Atticus Ross, o să-i recunoașteți amprenta.
Shogun poate fi vizionat pe Disney +.
Periodic apar materiale despre cinema sub forma de eseuri, colecții de imagini și recomandări. Le găsiți pe toate aici.
