Nature is cruel, but we don’t have to be

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

• autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
• relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
• parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

• importanța profesorului-călăuză;
• universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
• relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
• exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
• sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
• conexiunea lui Temple cu animalele;
• etica exploatării animalelor;
• sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.

Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.