Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.
Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.
Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:
Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.
Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James Dean, Sonny, Howl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.
Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:
Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.
Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.
