Drepturile, această minunată invenție a lumii moderne, care se chinuie să-și păstreze un loc legitim la marea masă rotundă.
Raportat la realitatea din teren locuirea nu e un drept universal, ci e un premiu pentru cine trage tare și merită fiindcă a tras tare. Mai este, desigur, un drept natural al celor care au deja fiindcă ăia dinaintea lor aveau deja. Și în unele cazuri, foarte rare, de ordinul câtorva miliarde, mai este și închisoare pentru cei care muncesc doar ca să poată locui.
Locuirea mai este și un câmp de luptă, cum e corpul omului. Pe câmpul ăsta se duc războaie politice care încep cu ANL și se termină cu AIRBNB. Pe un scut scrie “milă la săraci” și pe altul “jobul meu e să fiu proprietar”. Undeva, la mijloc, e Dreptul Sfânt al Proprietății, care, știu că e mare mirare, dar el nu garantează și dreptul la locuire. Așa-i cu cele sfinte, par tangibile, dar nu-s. Pe vârful dealului flutură câteva steaguri cu blazoane ca: Piața, Statul și undeva, mai încolo, flutură super prăpădită, o cârpă pe care scrie Cetățean.
Cetatea e în zare, dincolo de câmpul de luptă. Ai zice că cetățeanul e locuitorul cetății, dacă o luăm strict etimologic. Și că locuitorii cetății au locuințe garantate de statutul de cetățean. Altfel cum ar putea să pună umărul la cetate fără acoperiș deasupra capului, masă de cinat și căcărează la îndemână? 🙂
Specia noastră e creativă și a reușit prin inginerii sociale sofisticate să ia un ghem de drepturi nearticulate pe nicio foaie, dar existente în fapt, și să le taie, pe rând. A făcut garduri, a desenat hărți și a inventat granițele. Apoi a împrejmuit izvorul și a băgat apa în sticle. Apoi a divizat pământul în parcele și a trecut pământul de sub coliba în care dormeai într-un registru. Așa s-a inventat chiria. Și pe teren și pe colibă. În fiecare an. Omul s-a născut în curu gol, dar cu toate drepturile din lume în căușul palmei: apă, pământ, plajă, sare, plante, aer, acoperiș. Dintre toate doar aerul a mai rămas. În vremurile noastre îi spunem Dreptul la viață. Și fiindcă societatea s-a dezvoltat în direcția eu vs tu, s-au inventat tot felul de drepturi care să ne oprească în a ne gâtui când se iscă răfuială pe baza fostelor drepturi confiscate.
Prima oară când am devenit conștientă de “locuire”, aveam 30 de ani. Până la vârsta aia am trăit fără să articulez într-un cuvânt ceea ce cuprinde clădiri, comportamente, istorie, politică, împărțeli, antropologie. Locuirea e un termen simplu, dar e un construct complex. Și asta fiindcă el nu mai este un drept de prea multă vreme ca să ne amintim când. În mintea mea a început să se cuibărească ideea că Dreptul la Locuire ar trebui să fie garantat ca ăla la Viață și când am rostit propoziția asta în minte m-am uitat speriată în jur și am auzit zeflemitor în cor “Ce idee radicală!“.
Despre Vechituri, Locuire, Design, Arhitectură, Patrimoniu și consăteni scriu periodic. Pentru ponturi și inspirație vezi toate materialele aici.
Drepturile, această minunată invenție a lumii moderne, care se chinuie să-și păstreze un loc legitim la marea masă rotundă.
Raportat la realitatea din teren locuirea nu e un drept universal, ci e un premiu pentru cine trage tare și merită fiindcă a tras tare. Mai este, desigur, un drept natural al celor care au deja fiindcă ăia dinaintea lor aveau deja. Și în unele cazuri, foarte rare, de ordinul câtorva miliarde, mai este și închisoare pentru cei care muncesc doar ca să poată locui.
Locuirea mai este și un câmp de luptă, cum e corpul omului. Pe câmpul ăsta se duc războaie politice care încep cu ANL și se termină cu AIRBNB. Pe un scut scrie “milă la săraci” și pe altul “jobul meu e să fiu proprietar”. Undeva, la mijloc, e Dreptul Sfânt al Proprietății, care, știu că e mare mirare, dar el nu garantează și dreptul la locuire. Așa-i cu cele sfinte, par tangibile, dar nu-s. Pe vârful dealului flutură câteva steaguri cu blazoane ca: Piața, Statul și undeva, mai încolo, flutură super prăpădită, o cârpă pe care scrie Cetățean.
Cetatea e în zare, dincolo de câmpul de luptă. Ai zice că cetățeanul e locuitorul cetății, dacă o luăm strict etimologic. Și că locuitorii cetății au locuințe garantate de statutul de cetățean. Altfel cum ar putea să pună umărul la cetate fără acoperiș deasupra capului, masă de cinat și căcărează la îndemână? 🙂
Specia noastră e creativă și a reușit prin inginerii sociale sofisticate să ia un ghem de drepturi nearticulate pe nicio foaie, dar existente în fapt, și să le taie, pe rând. A făcut garduri, a desenat hărți și a inventat granițele. Apoi a împrejmuit izvorul și a băgat apa în sticle. Apoi a divizat pământul în parcele și a trecut pământul de sub coliba în care dormeai într-un registru. Așa s-a inventat chiria. Și pe teren și pe colibă. În fiecare an. Omul s-a născut în curu gol, dar cu toate drepturile din lume în căușul palmei: apă, pământ, plajă, sare, plante, aer, acoperiș. Dintre toate doar aerul a mai rămas. În vremurile noastre îi spunem Dreptul la viață. Și fiindcă societatea s-a dezvoltat în direcția eu vs tu, s-au inventat tot felul de drepturi care să ne oprească în a ne gâtui când se iscă răfuială pe baza fostelor drepturi confiscate.
Prima oară când am devenit conștientă de “locuire”, aveam 30 de ani. Până la vârsta aia am trăit fără să articulez într-un cuvânt ceea ce cuprinde clădiri, comportamente, istorie, politică, împărțeli, antropologie. Locuirea e un termen simplu, dar e un construct complex. Și asta fiindcă el nu mai este un drept de prea multă vreme ca să ne amintim când. În mintea mea a început să se cuibărească ideea că Dreptul la Locuire ar trebui să fie garantat ca ăla la Viață și când am rostit propoziția asta în minte m-am uitat speriată în jur și am auzit zeflemitor în cor “Ce idee radicală!“.
Despre Vechituri, Locuire, Design, Arhitectură, Patrimoniu și consăteni scriu periodic. Pentru ponturi și inspirație vezi toate materialele aici.
