Tag

children of men

Călăuzele în vremuri de criză // Children of Men

Când vine vorba de filme avem două opțiuni: fie ne pierdem timpul pe ceva entertainment de calitate sau no-brainer de relaxare, fie INVESTIM timp în filme care ne scurtcircuitează neuronii, ne pun sub semnul întrebării credințele și ideile, vin cu soluții posibile la scenarii probabile. Un scenariu probabil e și o pandemie, cum e cea despre care ne hlizim acum în memes pe Instagram. Peste două săptămâni, când economia va începe să se ducă dracu’ și inclusiv norocoșii din spatele laptopurilor, cum sunt eu și juma’ din prietenii mei, o să aibă de suferit fiindcă nu mai au pentru cine lucra, nu va mai fi la fel de amuzant, dar până atunci zic să ne educăm puțin spiritul de inițiativă și de empatie și să ne pregătim moral pentru ce urmează.  Despre modul în care oamenii acționează sau pot acționa, înclinând balanța that would work vs. that wouldn’t într-o parte sau alta, s-au făcut multe filme, dar multe-s proaste și de aia e musai să fim selectivi.

Am ales un film ce mi s-au părut foarte relevant pentru modul în care funcționează psihologia colectivă și cum navighează omul, ca individ, prin ea în vremuri de criză, de panică, de răsturnare a rutinei în care trăim zilnic aproape toți, amortizați, fără să ne dăm seama. Perioadele astea funcționează și ca un wake up call. Scot ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni și ca să-l citez pe domnul Miclea “Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem”. Oare în fiecare dintre noi ce se ascunde? De când mă știu frica mea cea mai mare a fost să nu fiu un om laș, dar nefiind expus la riscuri e greu să-ți dai seama dacă ești sau nu. Pentru asta, cel puțin, putem mulțumi vremurilor de criză. Ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Pfew, se pare că logoreea mea  verbală de pe stories doar și-a găsit un mediu mai prielnic aici.

Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem.

Mircea Miclea

Revenind la filmele noastre “apocaliptice” nu vreau să vă dau cu zombie, tsunami și ere glaciare, ci cu un subiect prea puțin discutat: Motivul călăuzei ca soluție salvatoare în vremuri de criză. N-o să vă dau spoilere (sau ce consider eu că v-ar strica experiența :D) și nici n-o să vă zic dacă se termină bine sau prost. La modul cel mai onest, pandemiile n-au happy sau shitty end. Ele se termină punct. Ce poate fi bine sau rău (depinde de unghiul din care te uiți) e amprenta pe care și-o lasă asupra populației (de regulă, aia supravețuitoare). Așadar o să vă vorbesc cât pot eu de succint și cu “multe poze”, ca să nu vă plicti, despre Children of Men. N-o să despic firul în patru că nu mi-i specific să fac “recenzii”, dar vă zic de ce merită să vă uitați la el.

Când vine vorba de filme avem două opțiuni: fie ne pierdem timpul pe ceva entertainment de calitate sau no-brainer de relaxare, fie INVESTIM timp în filme care ne scurtcircuitează neuronii, ne pun sub semnul întrebării credințele și ideile, vin cu soluții posibile la scenarii probabile. Un scenariu probabil e și o pandemie, cum e cea despre care ne hlizim acum în memes pe Instagram. Peste două săptămâni, când economia va începe să se ducă dracu’ și inclusiv norocoșii din spatele laptopurilor, cum sunt eu și juma’ din prietenii mei, o să aibă de suferit fiindcă nu mai au pentru cine lucra, nu va mai fi la fel de amuzant, dar până atunci zic să ne educăm puțin spiritul de inițiativă și de empatie și să ne pregătim moral pentru ce urmează.  Despre modul în care oamenii acționează sau pot acționa, înclinând balanța that would work vs. that wouldn’t într-o parte sau alta, s-au făcut multe filme, dar multe-s proaste și de aia e musai să fim selectivi.

Am ales 2 producții care mi s-au părut foarte relevante pentru modul în care funcționează psihologia colectivă și cum navighează omul, ca individ, prin ea în vremuri de criză, de panică, de răsturnare a rutinei în care trăim zilnic aproape toți, amortizați, fără să ne dăm seama. Perioadele astea funcționează și ca un wake up call. Scot ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni și ca să-l citez pe domnul Miclea “Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem”.. Oare în fiecare dintre noi ce se ascunde? De când mă știu frica mea cea mai mare a fost să nu fiu un om laș, dar nefiind expus la riscuri e greu să-ți dai seama dacă ești sau nu. Pentru asta, cel puțin, putem mulțumi vremurilor de criză. Ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Pfew, se pare că logoreea mea  verbală de pe stories doar și-a găsit un mediu mai prielnic aici.

Revenind la filmele noastre “apocaliptice” nu vreau să vă dau cu zombie, tsunami și ere glaciare, ci cu un subiect prea puțin discutat: Motivul călăuzei ca soluție salvatoare în vremuri de criză. N-o să vă dau spoilere (sau ce consider eu că v-ar strica experiența :D) și nici n-o să vă zic dacă se termină bine sau prost. La modul cel mai onest, pandemiile n-au happy sau shitty end. Ele se termină punct. Ce poate fi bine sau rău (depinde de unghiul din care te uiți) e amprenta pe care și-o lasă asupra populației (de regulă, aia supravețuitoare). Așadar o să vă vorbesc cât pot eu de succint și cu “multe poze”, ca să nu vă plicti, despre Children of Men. N-o să despic firul în patru că nu mi-i specific să fac “recenzii”, dar vă zic de ce merită să vă uitați la el.

CHILDREN OF MEN n-a fost mare hit în 2006, dar așa cum s-a întâmplat cu filme ca Shawshank Redemption sau Fight Club, a trecut prin filtrul istoriei și s-a transformat în film cult. Regia e semnătură vizibilă Alfonso Cuaron (Roma – în mod surprinzător, pe Netflix -, Y tu mama tambien, prea-mult-discutatul Gravity și my favorite Harry Potter movie: Prisoner of Azkaban). Când zic semnătură vizibilă mă refer, de pildă, la acele cadre extrem de wide în care camera se mișcă documentarist prin spațiu și nu se taie la montaj. Ești purtat prin haosul respectiv și stai încordat, cu bățu-n fund, de parcă ai fi tu în spatele camerei și tre să ai grijă să nu te împuște careva.

CHILDREN OF MEN n-a fost mare hit în 2006, dar așa cum s-a întâmplat cu filme ca Shawshank Redemption sau Fight Club, a trecut prin filtrul istoriei și s-a transformat în film cult. Regia e semnătură vizibilă Alfonso Cuaron (Roma – în mod surprinzător, pe Netflix -, Y tu mama tambien, prea-mult-discutatul Gravity și my favorite Harry Potter movie: Prisoner of Azkaban). Când zic semnătură vizibilă mă refer, de pildă, la acele cadre extrem de wide în care camera se mișcă documentarist prin spațiu și nu se taie la montaj. Ești purtat prin haosul respectiv și stai încordat, cu bățu-n fund, de parcă ai fi tu în spatele camerei și tre să ai grijă să nu te împuște careva.

Când faci un film despre o apocalipsă te ajută mult, storytelling wise, să surprinzi începutul ei, fiindcă e mai ușor de făcut build-up. Aici, în schimb, suntem parașutați la 18 ani după ce nu s-a mai născut niciun copil. The world is grim, decorul e gri, atmosfera rece, oamenii înrăiți. Nu avem anarhie, dar avem un sistem totalitar și multe grupări insurgente. Sincer, îmi pare fabulos că oamenii ar fi în stare să-și transforme viața într-un Cernobyl decorated nightmare, în loc să-și trăiască viața frumos, știind că e sfârșitul rasei umane, din moment ce nimeni nu se mai naște, DAR, nu mă surprinde. Cum am zis, suntem o rasă tare obraznică.

Fiindcă nu avem avantajul unui inception Cuarón a folosit altă metodă: a setat un scop greu de atins de care depinde soarta omenirii. Voilà! That easy. Așa îți ții audiența lipită de scaun cu gurița căscată. Desigur, asta e o tehnică folosită în mai toate filmele Marvel, de exemplu (and they work, don’t they?), numai că miza lui Cuarón e cu totul alta decât aia din Avengers. Într-un film cu supereroi știi că “binele învinge”, că sacrificiile îs minime (toate orașele distruse și oamenii explodați pe acolo îs background noise). Aici nu știi nimic. Nu știi cine supravețuiește până la final și cine se sacrifică sau e sacrificat. Dar nu doar asta îl face flawless, ci complexitatea lumii create. Filmul ne arată cum trăiesc bogații, cum trăiesc săracii, ce se întâmplă la granițe și dincolo de ele, ce se întâmplă pe străzi și în casele oamenilor, ce rol au autoritățile, ce statut mai are arta, care sunt regulile și cine le încalcă. Niciun detaliu nu e lăsat de izbeliște.

Ăsta nu e un film la care clipești. Fiecare întorsătură de situație pare fără scăpare și modul în care se iese din ea e foarte realist și mai tot timpul gut wrenching, fiindcă de fiecare dată un personaj în care deja ai investit e sacrificat. Și funcționează treaba asta fiindcă primești despre fiecare un număr limitat de informații punctate care te ajută să-i înțelegi foarte bine universul. Nu le ții minte numele, dar îți dai seama ușor ce fel de oameni sunt când îi vezi reacționând în anumite situații cheie. O avem pe Kee, obiectul central al salvării omenirii, o negresă  însărcinată. Yas! We got a baby coming într-o lume în care nu s-a mai auzit niciun râs de kinder de 18 ani. O femeie însărcinată devine Hristosul omenirii, însă ea n-are cum să-și atingă scopul, acela de a naște, într-o lume atât de violentă în care grupuri diferite de interese își doresc să pună mâna pe ea. Aici intervine călăuza: Clive Owen (și pt el am un altar, stați liniștiți). El e eroul fără capă din povestea asta, care trebuie s-o ducă pe Kee din punctul A în punctul B teafără și nevătămată.

Pe parcursul acestei incursiuni apar oameni-obstacol și oameni-apostoli. Un apostol e Juliane Moore. Ea e personajul ăla care duce o povară imensă pe umeri cu un curaj pe care numai o lume ca aia poate să ți-l releve. “it was so important to get somebody who would have first of all the credibility of leadership, intelligence, independence…”a zis Cuaron despre J. Moore. Indeed she delivers, as always, perfection. Un alt apostol e Oana Pellea. Yup, our Oana Pellea, în rolul unei țigănci care vorbește în română. Michael Caine pune și el umărul în atingerea scopului final, într-un rol foarte inspiring.

Dacă ar fi să identific doar un singur motiv pentru care merită timpul vostru ar fi următorul: oricât de neagră ar fi situația, orice rahat ar face specia noastră, cu sacrificiile inevitabile și voluntarii potriviți, vom găsi mereu o soluție. De aceea e important să fim mereu deschiși în a identifica oamenii-călăuze și să-i ținem aproape. Recomand CHLDREN OF MEN în Coronavirus times fiindcă, la fel ca BLINDNESS, într-o lume teribilă ca aia ne sunt arătate toate crăpăturile pe unde intră lumina, iar finalul este unul dintre cele mai frumoase și inspiring din câte am văzut eu.

Desigur, lumea se transformă. După un episod de criză nu mai e niciodată ca înainte. Fie și-a dobândit obiceiuri noi, fie și-a reconfigurat modul de funcționare și, deși individul e sacrificat, specia evoluează. Nu știm dacă e mai fericită. E posibil ca omul culegător care sărea dintr-un copac în altul după fructe să fi fost mai împăcat cu sine. Vorbim, în schimb, de transformare, iar ea are mereu o componentă evolutivă. Sistemul se reconfigurează, ideologiile se regândesc, credințele se schimbă, tabieturile își fac update. De aceea eu sunt încrezătoare. Este foarte posibil (ca să nu fac afirmații vehemente și aproape nihiliste) ca noi să nu avem un scop precis nici ca indivizi, nici ca specie. Cel puțin nu unul pe care să-l cunoaștem universal cu toții. Well, pe mine această incertitudine mă calmează și sper să facă asta și cu voi. Și în timp ce vă calmați dați play și la unul dintre filmele astea. Vizionare plăcută!


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Când faci un film despre o apocalipsă te ajută mult, storytelling wise, să surprinzi începutul ei, fiindcă e mai ușor de făcut build-up. Aici, în schimb, suntem parașutați la 18 ani după ce nu s-a mai născut niciun copil. The world is grim, decorul e gri, atmosfera rece, oamenii înrăiți. Nu avem anarhie, dar avem un sistem totalitar și multe grupări insurgente. Sincer, îmi pare fabulos că oamenii ar fi în stare să-și transforme viața într-un Cernobyl decorated nightmare, în loc să-și trăiască viața frumos, știind că e sfârșitul rasei umane, din moment ce nimeni nu se mai naște, DAR, nu mă surprinde. Cum am zis, suntem o rasă tare obraznică.

Fiindcă nu avem avantajul unui inception (sau introducere, cum ne-a învățat când am dat bacul la limba română) Cuarón a folosit altă metodă: a setat un scop greu de atins de care depinde soarta omenirii. Voilà! That easy. Așa îți ții audiența lipită de scaun cu gurița căscată. Desigur, asta e o tehnică folosită în mai toate filmele Marvel, de exemplu (and they work, don’t they?), numai că miza lui Cuarón e cu totul alta decât aia din Avengers. Într-un film cu supereroi știi că “binele învinge”, că sacrificiile îs minime (toate orașele distruse și oamenii explodați pe acolo îs background noise). Aici nu știi nimic. Nu știi cine supravețuiește până la final și cine se sacrifică sau e sacrificat. Dar nu doar asta îl face flawless, ci complexitatea lumii create. Filmul ne arată cum trăiesc bogații, cum trăiesc săracii, ce se întâmplă la granițe și dincolo de ele, ce se întâmplă pe străzi și în casele oamenilor, ce rol au autoritățile, ce statut mai are arta, care sunt regulile și cine le încalcă. Niciun detaliu nu e lăsat de izbeliște.

Ăsta nu e un film la care clipești. Fiecare întorsătură de situație pare fără scăpare și modul în care se iese din ea e foarte realist și mai tot timpul gut wrenching, fiindcă de fiecare dată un personaj în care deja ai investit e sacrificat. Și funcționează treaba asta fiindcă primești despre fiecare un număr limitat de informații punctate care te ajută să-i înțelegi foarte bine universul. Nu le ții minte numele, dar îți dai seama ușor ce fel de oameni sunt când îi vezi reacționând în anumite situații cheie. O avem pe Kee, obiectul central al salvării omenirii, o negresă  însărcinată. Yas! We got a baby coming într-o lume în care nu s-a mai auzit niciun râs de kinder de 18 ani. O femeie însărcinată devine Hristosul omenirii, însă ea n-are cum să-și atingă scopul, acela de a naște, într-o lume atât de violentă în care grupuri diferite de interese își doresc să pună mâna pe ea. Aici intervine călăuza: Clive Owen. El e eroul fără capă din povestea asta, care trebuie s-o ducă pe Kee din punctul A în punctul B teafără și nevătămată.

Pe parcursul acestei incursiuni apar, la fel ca-n Blindness, oameni-obstacol și oameni-apostoli. Un apostol e Juliane Moore. Întâmplarea face că scriu despre două filme în care ea e personajul ăla care duce o povară imensă pe umeri cu un curaj pe care numai o lume ca aia poate să ți-l releve. “it was so important to get somebody who would have first of all the credibility of leadership, intelligence, independence…”a zis Cuaron despre J. Moore. Indeed she delivers, as always, perfection. Un alt apostol e Oana Pellea. Yup, our Oana Pellea, în rolul unei țigănci care vorbește în română. Michael Caine pune și el umărul în atingerea scopului final, într-un rol foarte inspiring.

Dacă ar fi să identific doar un singur motiv pentru care merită timpul vostru ar fi următorul: oricât de neagră ar fi situația, orice rahat ar face specia noastră, cu sacrificiile inevitabile și voluntarii potriviți, vom găsi mereu o soluție. De aceea e important să fim mereu deschiși în a identifica oamenii-călăuze și să-i ținem aproape. Recomand CHILDREN OF MEN în Coronavirus times fiindcă, la fel ca BLINDNESS, într-o lume teribilă ca aia ne sunt arătate toate crăpăturile pe unde intră lumina, iar finalul este unul dintre cele mai frumoase și inspiring din câte am văzut eu.

Desigur, lumea se transformă. După un episod de criză nu mai e niciodată ca înainte. Fie și-a dobândit obiceiuri noi, fie și-a reconfigurat modul de funcționare și, deși individul e sacrificat, specia evoluează. Nu știm dacă e mai fericită. E posibil ca omul culegător care sărea dintr-un copac în altul după fructe să fi fost mai împăcat cu sine. Vorbim, în schimb, de transformare, iar ea are mereu o componentă evolutivă. Sistemul se reconfigurează, ideologiile se regândesc, credințele se schimbă, tabieturile își fac update. De aceea eu sunt încrezătoare. Este foarte posibil (ca să nu fac afirmații vehemente și aproape nihiliste) ca noi să nu avem un scop precis nici ca indivizi, nici ca specie. Cel puțin nu unul pe care să-l cunoaștem universal cu toții. Well, pe mine această incertitudine mă calmează și sper să facă asta și cu voi. Și în timp ce vă calmați dați play și la unul dintre filmele astea. Vizionare plăcută!


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.