Deschidem o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Ala face chiftele. Pardon, Ala coordonează cum se fac chiftele și apoi se asigură ca ele să aterizeze de la Balls în burțile oamenilor. Puține lucruri sunt așa satsifăcătoare ca momentul în care muști dintr-o conopidă pane tăvălită obscen prin sos srimayo și apoi dintr-o chiftică scufundată și mai obscen în sos marinara. Am vrut să știu de unde se trage seva asta a unui biznes nișat de succes, cu o mâncare ce pare făcută de mătușa ta preferată, care-ți tot repetă “da mai ia, că n-ai luat nimica“ în timp ce tu nu mai ai loc să molfăi că ți-ai astupat toată gura. Prin urmare am întrebat-o pe Ala despre relația ei cu mâncarea și a ieșit asta.

Deschidem o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Ala face chiftele. Pardon, Ala coordonează cum se fac chiftele și apoi se asigură ca ele să aterizeze de la Balls în burțile oamenilor. Puține lucruri sunt așa satsifăcătoare ca momentul în care muști dintr-o conopidă pane tăvălită obscen prin sos srimayo și apoi dintr-o chiftică scufundată și mai obscen în sos marinara. Am vrut să știu de unde se trage seva asta a unui biznes nișat de succes, cu o mâncare ce pare făcută de mătușa ta preferată, care-ți tot repetă “da mai ia, că n-ai luat nimica“ în timp ce tu nu mai ai loc să molfăi că ți-ai astupat toată gura. Prin urmare am întrebat-o pe Ala despre relația ei cu mâncarea și a ieșit asta.

Ala Dumitrache la microfon:

drăguțele de noi,
și mâncarea, și relația, și eu (uneori).

De când mă știu, adică de pe la 4 ani cu amintiri de cartofi prăjiți și brânză rasă, trăiesc cu mâncarea un videoclip cocălăresc de început de anii 2000. Eu o ador că e inabordabilă și îmi face rău, o resping și atunci ea mă caută, îi rezist și apoi cedez deși prietenii îmi zic că!

Cică am fi fost foarte săraci când eram mică, atât de săraci că mâncarea nu era în fiecare zi. Nu-mi amintesc dar undeva-cumva s-a întipărit emoția aia ca pe ceva ce pot preveni doar dacă fac rezerve. Rezerve peste capacitatea corpului – drept consecință obsesie, excese, restricție, relaxare – bulimie i-ar zice unii. Tristucă și depri? Mâncărică să compensăm. Fericită și binemersi? Mâncărică să completăm. 40kg în plus într-un an mai interesant, apoi 60kg în minus doi ani mai târziu (ajutată de un cuțit – din ăla de chirurg), 20kg adunate înapoi după 7 ani de echilibristică păcălicioasă.

Dar măcar de-ar fi fost așa simplu. În paralel cu toată drămuța asta a mea de a reuși o alimentație echilibrată de femeie superioră – vorba lu Toma Caragiu, am făcut din mâncare și obiectul muncii.După 10 ani de flirt intens cu industria horeca în care am fost cap de afiș pentru “slash generation”, cu salahorit / scris / organizat / manageriat, a apărut balls. Așa se cheamă restaurantul meu, în sensul cel mai 2021 al termenului, o cârciumioară cu chiftele și altele. O imagine a mea în carne și oase, pereți și mobilier, stocuri și inventare, angajați și colegi, succese și failuri, haos și organizare. O metaforă a viețișoarei mele, în bula mea, despre cum încerc să “have some balls” – sloganul nostru – să cresc fără scurtături în relația cu mine însămi și lumea înconjurătoare, cât de real și organic și visceral.

Sper că savoarea din textul ăsta v-a convins că a trece pe lângă Dorobanți 69 și a intra în Balls nu e o opțiune, ci e obligatoriu. Și dacă lenea e mare, puteți să have a taste of it și acasă prin Tazzbymag sau Bolț food. Reiterez că atât prezența online Balls cât și contul Alei îs surse perpetue de creativitate și umor din ăla. 


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ala Dumitrache la microfon:

drăguțele de noi,
și mâncarea, și relația, și eu (uneori).

De când mă știu, adică de pe la 4 ani cu amintiri de cartofi prăjiți și brânză rasă, trăiesc cu mâncarea un videoclip cocălăresc de început de anii 2000. Eu o ador că e inabordabilă și îmi face rău, o resping și atunci ea mă caută, îi rezist și apoi cedez deși prietenii îmi zic că!

Cică am fi fost foarte săraci când eram mică, atât de săraci că mâncarea nu era în fiecare zi. Nu-mi amintesc dar undeva-cumva s-a întipărit emoția aia ca pe ceva ce pot preveni doar dacă fac rezerve. Rezerve peste capacitatea corpului – drept consecință obsesie, excese, restricție, relaxare – bulimie i-ar zice unii. Tristucă și depri? Mâncărică să compensăm. Fericită și binemersi? Mâncărică să completăm. 40kg în plus într-un an mai interesant, apoi 60kg în minus doi ani mai târziu (ajutată de un cuțit – din ăla de chirurg), 20kg adunate înapoi după 7 ani de echilibristică păcălicioasă.

Dar măcar de-ar fi fost așa simplu. În paralel cu toată drămuța asta a mea de a reuși o alimentație echilibrată de femeie superioră – vorba lu Toma Caragiu, am făcut din mâncare și obiectul muncii.După 10 ani de flirt intens cu industria horeca în care am fost cap de afiș pentru “slash generation”, cu salahorit / scris / organizat / manageriat, a apărut balls. Așa se cheamă restaurantul meu, în sensul cel mai 2021 al termenului, o cârciumioară cu chiftele și altele. O imagine a mea în carne și oase, pereți și mobilier, stocuri și inventare, angajați și colegi, succese și failuri, haos și organizare. O metaforă a viețișoarei mele, în bula mea, despre cum încerc să “have some balls” – sloganul nostru – să cresc fără scurtături în relația cu mine însămi și lumea înconjurătoare, cât de real și organic și visceral.

Sper că savoarea din textul ăsta v-a convins că a trece pe lângă Dorobanți 69 și a intra în Balls nu e o opțiune, ci e obligatoriu. Și dacă lenea e mare, puteți să have a taste of it și acasă prin Tazzbymag sau Bolț food. Reiterez că atât prezența online Balls cât și contul Alei îs surse perpetue de creativitate și umor din ăla. 


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.