Category

doers

DOERS > CRISTINA CIOBANU

Am deschis o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Cristina Ciobanu e the very deffinition of #SelfMade. De dans s-a apucat în urmă cu 5 ani. În scurt timp a trecut de nivelul de învățăcel și a ajuns instructor de dans și fondator la Jazz Roots Bucharest. În extensie are și o trupă de fete jazzy care-s reunite sub numele Smooth Ladies. Fiindcă dansul cere musai un pantof de o calitate superioară celor casual, s-a școlit în ale designului de pantofi, a căutat furnizori și meșteri și a pus bazele Triple Step. De aproape un an, Triple Step a virat spre designer’s shoes brand și s-a transformat în Cristina Ciobanu Shoes.

Eu pe Cristina am întâlnit-o acum mai bine de 10 ani într-o sală de la Institutul Francez. Mi-a luat un interviu pentru a-mi da undă verde să activez ca voluntar în ASFI (Asociația Studenților Francofoni din Iași). Când mă gândesc la Cristina de atunci îmi vin în minte încrederea în sine evident din modul în care așeza cuvintele în propoziție și stilul effortlessly șic. Din punctul ăsta de vedere Cristina a fost liniară. Are un simț al stilului incontestabil și  încrederea în propriile forțe au transformat-o în antreprenor full time.

Convinsă fiind că nimic nu-i ușor de construit în România din cauza iadului birocratic, lipsei de infrastructură pentru mici antreprenori care să faciliteze procesul și a mentalității generale descurajante, am întrebat-o pe Cristina

Cum navighezi dificultățile unui antreprenor local?
Ce te motivează să mergi inainte? Ce-ți zici?

Am deschis o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Cristina Ciobanu e the very deffinition of #SelfMade. De dans s-a apucat în urmă cu 5 ani. În scurt timp a trecut de nivelul de învățăcel și a ajuns instructor de dans și fondator la Jazz Roots Bucharest. În extensie are și o trupă de fete jazzy care-s reunite sub numele Smooth Ladies. Fiindcă dansul cere musai un pantof de o calitate superioară celor casual, s-a școlit în ale designului de pantofi, a căutat furnizori și meșteri și a pus bazele Triple Step. De aproape un an, Triple Step a virat spre designer’s shoes brand și s-a transformat în Cristina Ciobanu Shoes.

Eu pe Cristina am întâlnit-o acum mai bine de 10 ani într-o sală de la Institutul Francez. Mi-a luat un interviu pentru a-mi da undă verde să activez ca voluntar în ASFI (Asociația Studenților Francofoni din Iași). Când mă gândesc la Cristina de atunci îmi vin în minte încrederea în sine evident din modul în care așeza cuvintele în propoziție și stilul effortlessly șic. Din punctul ăsta de vedere Cristina a fost liniară. Are un simț al stilului incontestabil și  încrederea în propriile forțe au transformat-o în antreprenor full time.

Convinsă fiind că nimic nu-i ușor de construit în România din cauza iadului birocratic, lipsei de infrastructură pentru mici antreprenori care să faciliteze procesul și a mentalității generale descurajante, am întrebat-o pe Cristina

Cum navighezi dificultățile unui antreprenor local?
Ce te motivează să mergi inainte? Ce-ți zici?

Cristina la microfon:

Cred că după o vreme îții dezvolți anticorpi antreprenoriali😂. Înveți să te descuri în adevăratul sens al cuvântului. Sunt atât de multe dificultăți și piedici la început de drum încât numai simpla lor înșiruire îți dă dureri de cap. De la faimosul “nu se poate”, cu care te întâmpină colaboratorii, până la refuzurile nemiloase ale programelor de ”sprijin” din partea Statului pentru antreprenori începători, toate te-ndeamnă să renunți și să mergi să te angajezi în corporații în Pipera sau prin centru la Stat, în funcție de preferințe.

Doar ca eu am învățat de când eram mică să nu renunț și uite așa, luptând, am îmbrățișat toate NU-urile pământului. Și cu cât primesc mai multe “nu se poate”-uri, cu atât mai mult vreau să demonstrez contrariul, că se poate.

Orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve.

Sincer, nu am putut sa trăiesc cu “viața frumoasă” dată de un salariu fix și am fugit cât m-au ținut picioarele de poziția de angajat, pe care ți-o oferă Statul (Cristina a lucrat o vreme la ambasada Pakistanului). Nu știam exact ce mă așteaptă atunci cand nu ai bani în fiecare lună în cont, dar știam sigur că nu mai vreau să lucrez 8 ore pe zi, ruptă de lume. Așa a început aventura mea asumată de antreprenor. Practic, supărările și depresia au început să dispară în momentul în care am hotărât ca orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve. Așa am învățat că provocarile mele zilnice trebuie să se rezume la a obține cele mai bune opțiuni de rezolvare a unor probleme. Cu alte cuvinte dacă problemele nu îți crează doar stres, ci te motivează să găsești soluții, a căror aplicare îți conferă plăcere, în sine, înseamnă că ești născut să fii antreprenor. Un fel de maestru al ecuațiilor.

Cel mai mult mă motivează răspunsurile din partea clientelor mele. Faptul că prin creațiile mele pot oferi ceea ce caut și eu la papuci (moldova la microfon, să n-aud polemici), și anume confort și eleganță, îmi dau o energie extrem de bună care-mi luminează munca. Faptul că papucii mei sunt purtați de cât mai multă lume prin oraș mă ajuta sa trăiesc într-un optimism proiectat în viitor.

Am avut norocul să pun mâna pe sandale marca Cristina Ciobanu Shoes. Cele mai sexy sandale în care mi-am băgat picioarele vreodată. Și le-am ținut în ele 12 ore, într-un du-te vino și-o dănțuială constante, la o nuntă. Impresionată de stabilitatea și confortul lor e puțin spus. Reziliența și energia pe care mi le-o dat sandalele alea sunt chintesența personalității Cristinei și sper că cele câteva paragrafe la care mi-a răspuns aici să fie factori motivanți pentru toți care simt că aveau nevoie de mai mult curaj să nu-și bage picioarele 😉.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Cristina la microfon:

Cred că după o vreme îții dezvolți anticorpi antreprenoriali😂. Înveți să te descuri în adevăratul sens al cuvântului. Sunt atât de multe dificultăți și piedici la început de drum încât numai simpla lor înșiruire îți dă dureri de cap. De la faimosul “nu se poate”, cu care te întâmpină colaboratorii, până la refuzurile nemiloase ale programelor de ”sprijin” din partea Statului pentru antreprenori începători, toate te-ndeamnă să renunți și să mergi să te angajezi în corporații în Pipera sau prin centru la Stat, în funcție de preferințe.

Doar ca eu am învățat de când eram mică să nu renunț și uite așa, luptând, am îmbrățișat toate NU-urile pământului. Și cu cât primesc mai multe “nu se poate”-uri, cu atât mai mult vreau să demonstrez contrariul, că se poate.

Orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve.

Sincer, nu am putut sa trăiesc cu “viața frumoasă” dată de un salariu fix și am fugit cât m-au ținut picioarele de poziția de angajat, pe care ți-o oferă Statul (Cristina a lucrat o vreme la ambasada Pakistanului). Nu știam exact ce mă așteaptă atunci cand nu ai bani în fiecare lună în cont, dar știam sigur că nu mai vreau să lucrez 8 ore pe zi, ruptă de lume. Așa a început aventura mea asumată de antreprenor. Practic, supărările și depresia au început să dispară în momentul în care am hotărât ca orice obstacol este o piesa din puzzle-ul pe care un antreprenor iubește să-l rezolve. Așa am învățat că provocarile mele zilnice trebuie să se rezume la a obține cele mai bune opțiuni de rezolvare a unor probleme. Cu alte cuvinte dacă problemele nu îți crează doar stres, ci te motivează să găsești soluții, a căror aplicare îți conferă plăcere, în sine, înseamnă că ești născut să fii antreprenor. Un fel de maestru al ecuațiilor.

Cel mai mult mă motivează răspunsurile din partea clientelor mele. Faptul că prin creațiile mele pot oferi ceea ce caut și eu la papuci (moldova la microfon, să n-aud polemici), și anume confort și eleganță, îmi dau o energie extrem de bună care-mi luminează munca. Faptul că papucii mei sunt purtați de cât mai multă lume prin oraș mă ajuta sa trăiesc într-un optimism proiectat în viitor.

Am avut norocul să pun mâna pe sandale marca Cristina Ciobanu Shoes. Cele mai sexy sandale în care mi-am băgat picioarele vreodată. Și le-am ținut în ele 12 ore, într-un du-te vino și-o dănțuială constante, la o nuntă. Impresionată de stabilitatea și confortul lor e puțin spus. Reziliența și energia pe care mi le-o dat sandalele alea sunt chintesența personalității Cristinei și sper că cele câteva paragrafe la care mi-a răspuns aici să fie factori motivanți pentru toți care simt că aveau nevoie de mai mult curaj să nu-și bage picioarele 😉.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

DOERS > ALA DUMITRACHE

Deschidem o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Ala face chiftele. Pardon, Ala coordonează cum se fac chiftele și apoi se asigură ca ele să aterizeze de la Balls în burțile oamenilor. Puține lucruri sunt așa satsifăcătoare ca momentul în care muști dintr-o conopidă pane tăvălită obscen prin sos srimayo și apoi dintr-o chiftică scufundată și mai obscen în sos marinara. Am vrut să știu de unde se trage seva asta a unui biznes nișat de succes, cu o mâncare ce pare făcută de mătușa ta preferată, care-ți tot repetă “da mai ia, că n-ai luat nimica“ în timp ce tu nu mai ai loc să molfăi că ți-ai astupat toată gura. Prin urmare am întrebat-o pe Ala despre relația ei cu mâncarea și a ieșit asta.

Deschidem o rubrică nouă, de actual doers, adică oameni care-s ocupați să facă chestii pe bune și să le iasă.

Ala face chiftele. Pardon, Ala coordonează cum se fac chiftele și apoi se asigură ca ele să aterizeze de la Balls în burțile oamenilor. Puține lucruri sunt așa satsifăcătoare ca momentul în care muști dintr-o conopidă pane tăvălită obscen prin sos srimayo și apoi dintr-o chiftică scufundată și mai obscen în sos marinara. Am vrut să știu de unde se trage seva asta a unui biznes nișat de succes, cu o mâncare ce pare făcută de mătușa ta preferată, care-ți tot repetă “da mai ia, că n-ai luat nimica“ în timp ce tu nu mai ai loc să molfăi că ți-ai astupat toată gura. Prin urmare am întrebat-o pe Ala despre relația ei cu mâncarea și a ieșit asta.

Ala Dumitrache la microfon:

drăguțele de noi,
și mâncarea, și relația, și eu (uneori).

De când mă știu, adică de pe la 4 ani cu amintiri de cartofi prăjiți și brânză rasă, trăiesc cu mâncarea un videoclip cocălăresc de început de anii 2000. Eu o ador că e inabordabilă și îmi face rău, o resping și atunci ea mă caută, îi rezist și apoi cedez deși prietenii îmi zic că!

Cică am fi fost foarte săraci când eram mică, atât de săraci că mâncarea nu era în fiecare zi. Nu-mi amintesc dar undeva-cumva s-a întipărit emoția aia ca pe ceva ce pot preveni doar dacă fac rezerve. Rezerve peste capacitatea corpului – drept consecință obsesie, excese, restricție, relaxare – bulimie i-ar zice unii. Tristucă și depri? Mâncărică să compensăm. Fericită și binemersi? Mâncărică să completăm. 40kg în plus într-un an mai interesant, apoi 60kg în minus doi ani mai târziu (ajutată de un cuțit – din ăla de chirurg), 20kg adunate înapoi după 7 ani de echilibristică păcălicioasă.

Dar măcar de-ar fi fost așa simplu. În paralel cu toată drămuța asta a mea de a reuși o alimentație echilibrată de femeie superioră – vorba lu Toma Caragiu, am făcut din mâncare și obiectul muncii.După 10 ani de flirt intens cu industria horeca în care am fost cap de afiș pentru “slash generation”, cu salahorit / scris / organizat / manageriat, a apărut balls. Așa se cheamă restaurantul meu, în sensul cel mai 2021 al termenului, o cârciumioară cu chiftele și altele. O imagine a mea în carne și oase, pereți și mobilier, stocuri și inventare, angajați și colegi, succese și failuri, haos și organizare. O metaforă a viețișoarei mele, în bula mea, despre cum încerc să “have some balls” – sloganul nostru – să cresc fără scurtături în relația cu mine însămi și lumea înconjurătoare, cât de real și organic și visceral.

Sper că savoarea din textul ăsta v-a convins că a trece pe lângă Dorobanți 69 și a intra în Balls nu e o opțiune, ci e obligatoriu. Și dacă lenea e mare, puteți să have a taste of it și acasă prin Tazzbymag sau Bolț food. Reiterez că atât prezența online Balls cât și contul Alei îs surse perpetue de creativitate și umor din ăla. 


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ala Dumitrache la microfon:

drăguțele de noi,
și mâncarea, și relația, și eu (uneori).

De când mă știu, adică de pe la 4 ani cu amintiri de cartofi prăjiți și brânză rasă, trăiesc cu mâncarea un videoclip cocălăresc de început de anii 2000. Eu o ador că e inabordabilă și îmi face rău, o resping și atunci ea mă caută, îi rezist și apoi cedez deși prietenii îmi zic că!

Cică am fi fost foarte săraci când eram mică, atât de săraci că mâncarea nu era în fiecare zi. Nu-mi amintesc dar undeva-cumva s-a întipărit emoția aia ca pe ceva ce pot preveni doar dacă fac rezerve. Rezerve peste capacitatea corpului – drept consecință obsesie, excese, restricție, relaxare – bulimie i-ar zice unii. Tristucă și depri? Mâncărică să compensăm. Fericită și binemersi? Mâncărică să completăm. 40kg în plus într-un an mai interesant, apoi 60kg în minus doi ani mai târziu (ajutată de un cuțit – din ăla de chirurg), 20kg adunate înapoi după 7 ani de echilibristică păcălicioasă.

Dar măcar de-ar fi fost așa simplu. În paralel cu toată drămuța asta a mea de a reuși o alimentație echilibrată de femeie superioră – vorba lu Toma Caragiu, am făcut din mâncare și obiectul muncii.După 10 ani de flirt intens cu industria horeca în care am fost cap de afiș pentru “slash generation”, cu salahorit / scris / organizat / manageriat, a apărut balls. Așa se cheamă restaurantul meu, în sensul cel mai 2021 al termenului, o cârciumioară cu chiftele și altele. O imagine a mea în carne și oase, pereți și mobilier, stocuri și inventare, angajați și colegi, succese și failuri, haos și organizare. O metaforă a viețișoarei mele, în bula mea, despre cum încerc să “have some balls” – sloganul nostru – să cresc fără scurtături în relația cu mine însămi și lumea înconjurătoare, cât de real și organic și visceral.

Sper că savoarea din textul ăsta v-a convins că a trece pe lângă Dorobanți 69 și a intra în Balls nu e o opțiune, ci e obligatoriu. Și dacă lenea e mare, puteți să have a taste of it și acasă prin Tazzbymag sau Bolț food. Reiterez că atât prezența online Balls cât și contul Alei îs surse perpetue de creativitate și umor din ăla. 


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.