Ca toate filmele cu scenarii pandemice, Blindness respectă structura clasică: un om are o problemă, mai mulți oameni au aceeași problemă, prea mulți oameni au aceeași problemă, oh! e contagios, guvernul intervine, izolare. Dar autoritățile îs formate tot din oameni cu aceleași vulnerabilități fizice și psihice ca ale noastre. Ce se întâmplă când cei care au rolul de a te ghida și a te vindeca devin parte din tabăra bolnavilor? Natura umană se întâmplă, iar ea e al naibii de complicată fiindcă suntem o specie tare obraznică. Ce fac oamenii obraznici în absența unor reguli clare și universal acceptate pentru binele comun? Își creează propriile reguli, adică haos. Când haosul pune stăpânire pe o situație există puține soluții la fel de eficiente ca oamenii ăia mai echilibrați decât restul, care-și însușesc, cu sau fără voia lor, rolul de călăuză.
Ca toate filmele cu scenarii pandemice, Blindness respectă structura clasică: un om are o problemă, mai mulți oameni au aceeași problemă, prea mulți oameni au aceeași problemă, oh! e contagios, guvernul intervine, izolare. Dar autoritățile îs formate tot din oameni cu aceleași vulnerabilități fizice și psihice ca ale noastre. Ce se întâmplă când cei care au rolul de a te ghida și a te vindeca devin parte din tabăra bolnavilor? Natura umană se întâmplă, iar ea e al naibii de complicată fiindcă suntem o specie tare obraznică. Ce fac oamenii obraznici în absența unor reguli clare și universal acceptate pentru binele comun? Își creează propriile reguli, adică haos. Când haosul pune stăpânire pe o situație există puține soluții la fel de eficiente ca oamenii ăia mai echilibrați decât restul, care-și însușesc, cu sau fără voia lor, rolul de călăuză.
În filmul ăsta oamenii orbesc brusc, dar nu văd negru, ci alb. E un detaliu important, mai ales din punct de vedere stilistic: scenele fade-uiesc din unele în altele cu alb nu cu negru și totul pare învăluit de un halou foarte heavenly-like. O alegere foarte inspirată, întrucât modul în care escaladează situația devine foarte dark, iar juxtapunerea unor imagini glowy pe un scenariu așa sumbru fac impactul și mai puternic și îți creează un soi de experiență senzorială care te ajută să te pui în pielea lor. Fernando Meirelles (care a regizat și The Two Popes – da, da, ăla de pe Netflix – sau City of God, care e pe locul 21 în top 250 de filme al tuturor timpurilor pe iMDB) ne pune să vedem lucrurile din perspectiva personajului care are cea mai mare povară pe umeri. Într-o eră suprasaturată de mirajul supereroului, a poziționa o persoană normală într-o situație extrem de dificilă, dar relatable, cu rolul de a fi erou fără ca el să știe asta, e un act de mare însemnătate. Îmi pare un lucru atât de necesar în poveștile pe care le consumăm zilnic.
Călăuza, eroul fără capă, e Juliane Moore, care duce pe umerii ei întreaga situație. Când totul degenerează dintr-o carantină într-o anarhie în care regulile sunt înlocuite cu exploatarea, violența și supunerea, ea, singura persoană care vede, este nevoită să-și asume acest rol de a reclădi speranța în oameni și de a-i ajuta să supravețuiască. Mark Ruffallo (pentru care am un altar într-un colțișor al creierului meu) completează jocul lui Moore atât de bine încât dacă i-ai zice cuiva că nu-i orb în filmul ăsta nu te crede nimeni. E valabil și pentru Gael Garcia Bernal, care construiește, ca de obicei, niște roluri de villain perfecte, absolut despicable.
Pe lângă motivul călăuzei, care mi s-a părut central, sunt atinse cu mare finețe ideea de căsnicie și obstacolele prin care trece un cuplu într-o astfel de situație (am putea zice că e și un film bun de Valentine’s day, dacă sunteți mai shpanky). E despre stoicism, acceptare, iertare, dedicare, egoism, dragoste, familie. E despre ingenionizitate, despre cum oamenii pot deveni foarte creativi în a găsi soluții atunci când nu mai au acces la confort. E despre sacrificiu și curaj în condițiile unor măsuri autoritare dezumanizante.
Deci, vedeți voi, e o situație care ne arată cât de urâți sau cât de incredibili pot fi oamenii și asta îl face, pentru mine, un film despre speranță și încredere, mai mult decât despre degradare și deznădejde. Pot să scriu 50 de scrolluri despre filmul ăsta, dar ideea era să fie un quick read (already failed) ca să înțelegem mai bine fricile oamenilor, ce fac ele din noi and how to deal with them.
Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.
În filmul ăsta oamenii orbesc brusc, dar nu văd negru, ci alb. E un detaliu important, mai ales din punct de vedere stilistic: scenele fade-uiesc din unele în altele cu alb nu cu negru și totul pare învăluit de un halou foarte heavenly-like. O alegere foarte inspirată, întrucât modul în care escaladează situația devine foarte dark, iar juxtapunerea unor imagini glowy pe un scenariu așa sumbru fac impactul și mai puternic și îți creează un soi de experiență senzorială care te ajută să te pui în pielea lor. Fernando Meirelles (care a regizat și The Two Popes – da, da, ăla de pe Netflix – sau City of God, care e pe locul 21 în top 250 de filme al tuturor timpurilor pe iMDB) ne pune să vedem lucrurile din perspectiva personajului care are cea mai mare povară pe umeri. Într-o eră suprasaturată de mirajul supereroului, a poziționa o persoană normală într-o situație extrem de dificilă, dar relatable, cu rolul de a fi erou fără ca el să știe asta, e un act de mare însemnătate. Îmi pare un lucru atât de necesar în poveștile pe care le consumăm zilnic.
Călăuza, eroul fără capă, e Juliane Moore, care duce pe umerii ei întreaga situație. Când totul degenerează dintr-o carantină într-o anarhie în care regulile sunt înlocuite cu exploatarea, violența și supunerea, ea, singura persoană care vede, este nevoită să-și asume acest rol de a reclădi speranța în oameni și de a-i ajuta să supravețuiască. Mark Ruffallo (pentru care am un altar într-un colțișor al creierului meu) completează jocul lui Moore atât de bine încât dacă i-ai zice cuiva că nu-i orb în filmul ăsta nu te crede nimeni. E valabil și pentru Gael Garcia Bernal, care construiește, ca de obicei, niște roluri de villain perfecte, absolut despicable.
Pe lângă motivul călăuzei, care mi s-a părut central, sunt atinse cu mare finețe ideea de căsnicie și obstacolele prin care trece un cuplu într-o astfel de situație (am putea zice că e și un film bun de Valentine’s day, dacă sunteți mai shpanky). E despre stoicism, acceptare, iertare, dedicare, egoism, dragoste, familie. E despre ingenionizitate, despre cum oamenii pot deveni foarte creativi în a găsi soluții atunci când nu mai au acces la confort. E despre sacrificiu și curaj în condițiile unor măsuri autoritare dezumanizante.
Deci, vedeți voi, e o situație care ne arată cât de urâți sau cât de incredibili pot fi oamenii și asta îl face, pentru mine, un film despre speranță și încredere, mai mult decât despre degradare și deznădejde. Pot să scriu 50 de scrolluri despre filmul ăsta, dar ideea era să fie un quick read (already failed) ca să înțelegem mai bine fricile oamenilor, ce fac ele din noi and how to deal with them.
Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.
