Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur, însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă de must seen-uri. Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea lui.Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu close-ups delicate pe fețe actorilor. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit, undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă la nivel macro ea funcționează fix la fel. Cadre din spaţiu aveau și un mic ton ironic vizavi de cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena mea preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria unde camera se rotește lent la 360˚, cu cele mai valoroase pergamente ale lumii antice a căror dispariție ne-au încetinit progresul ca specie, zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. Painful to watch.

Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur, însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă de must seen-uri. Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea lui.Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu close-ups delicate pe fețe actorilor. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit, undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă la nivel macro ea funcționează fix la fel. Cadre din spaţiu aveau și un mic ton ironic vizavi de cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena mea preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria unde camera se rotește lent la 360˚, cu cele mai valoroase pergamente ale lumii antice a căror dispariție ne-au încetinit progresul ca specie, zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. Painful to watch.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.