Category

Film

Călăuzele în vremuri de criză

Când vine vorba de filme avem două opțiuni: fie ne pierdem timpul pe ceva entertainment de calitate sau no-brainer de relaxare, fie INVESTIM timp în filme care ne scurtcircuitează neuronii, ne pun sub semnul întrebării credințele și ideile, vin cu soluții posibile la scenarii probabile. Un scenariu probabil e și o pandemie, cum e cea despre care ne hlizim acum în memes pe Instagram. Peste două săptămâni, când economia va începe să se ducă dracu’ și inclusiv norocoșii din spatele laptopurilor, cum sunt eu și juma’ din prietenii mei, o să aibă de suferit fiindcă nu mai au pentru cine lucra, nu va mai fi la fel de amuzant, dar până atunci zic să ne educăm puțin spiritul de inițiativă și de empatie și să ne pregătim moral pentru ce urmează.  Despre modul în care oamenii acționează sau pot acționa, înclinând balanța that would work vs. that wouldn’t într-o parte sau alta, s-au făcut multe filme, dar multe-s proaste și de aia e musai să fim selectivi.

Am ales 2 producții care mi s-au părut foarte relevante pentru modul în care funcționează psihologia colectivă și cum navighează omul, ca individ, prin ea în vremuri de criză, de panică, de răsturnare a rutinei în care trăim zilnic aproape toți, amortizați, fără să ne dăm seama. Perioadele astea funcționează și ca un wake up call. Scot ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni și ca să-l citez pe domnul Miclea “Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem”. Oare în fiecare dintre noi ce se ascunde? De când mă știu frica mea cea mai mare a fost să nu fiu un om laș, dar nefiind expus la riscuri e greu să-ți dai seama dacă ești sau nu. Pentru asta, cel puțin, putem mulțumi vremurilor de criză. Ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Pfew, se pare că logoreea mea  verbală de pe stories doar și-a găsit un mediu mai prielnic aici.

Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem.

Mircea Miclea

Revenind la filmele noastre “apocaliptice” nu vreau să vă dau cu zombie, tsunami și ere glaciare, ci cu un subiect prea puțin discutat: Motivul călăuzei ca soluție salvatoare în vremuri de criză. N-o să vă dau spoilere (sau ce consider eu că v-ar strica experiența :D) și nici n-o să vă zic dacă se termină bine sau prost. La modul cel mai onest, pandemiile n-au happy sau shitty end. Ele se termină punct. Ce poate fi bine sau rău (depinde de unghiul din care te uiți) e amprenta pe care și-o lasă asupra populației (de regulă, aia supravețuitoare). Așadar o să vă vorbesc cât pot eu de succint și cu “multe poze”, ca să nu vă plicti, despre Children of Men. N-o să despic firul în patru că nu mi-i specific să fac “recenzii”, dar vă zic de ce merită să vă uitați la el.

Când vine vorba de filme avem două opțiuni: fie ne pierdem timpul pe ceva entertainment de calitate sau no-brainer de relaxare, fie INVESTIM timp în filme care ne scurtcircuitează neuronii, ne pun sub semnul întrebării credințele și ideile, vin cu soluții posibile la scenarii probabile. Un scenariu probabil e și o pandemie, cum e cea despre care ne hlizim acum în memes pe Instagram. Peste două săptămâni, când economia va începe să se ducă dracu’ și inclusiv norocoșii din spatele laptopurilor, cum sunt eu și juma’ din prietenii mei, o să aibă de suferit fiindcă nu mai au pentru cine lucra, nu va mai fi la fel de amuzant, dar până atunci zic să ne educăm puțin spiritul de inițiativă și de empatie și să ne pregătim moral pentru ce urmează.  Despre modul în care oamenii acționează sau pot acționa, înclinând balanța that would work vs. that wouldn’t într-o parte sau alta, s-au făcut multe filme, dar multe-s proaste și de aia e musai să fim selectivi.

Am ales 2 producții care mi s-au părut foarte relevante pentru modul în care funcționează psihologia colectivă și cum navighează omul, ca individ, prin ea în vremuri de criză, de panică, de răsturnare a rutinei în care trăim zilnic aproape toți, amortizați, fără să ne dăm seama. Perioadele astea funcționează și ca un wake up call. Scot ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni și ca să-l citez pe domnul Miclea “Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem”.. Oare în fiecare dintre noi ce se ascunde? De când mă știu frica mea cea mai mare a fost să nu fiu un om laș, dar nefiind expus la riscuri e greu să-ți dai seama dacă ești sau nu. Pentru asta, cel puțin, putem mulțumi vremurilor de criză. Ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Pfew, se pare că logoreea mea  verbală de pe stories doar și-a găsit un mediu mai prielnic aici.

Revenind la filmele noastre “apocaliptice” nu vreau să vă dau cu zombie, tsunami și ere glaciare, ci cu un subiect prea puțin discutat: Motivul călăuzei ca soluție salvatoare în vremuri de criză. N-o să vă dau spoilere (sau ce consider eu că v-ar strica experiența :D) și nici n-o să vă zic dacă se termină bine sau prost. La modul cel mai onest, pandemiile n-au happy sau shitty end. Ele se termină punct. Ce poate fi bine sau rău (depinde de unghiul din care te uiți) e amprenta pe care și-o lasă asupra populației (de regulă, aia supravețuitoare). Așadar o să vă vorbesc cât pot eu de succint și cu “multe poze”, ca să nu vă plicti, despre Children of Men. N-o să despic firul în patru că nu mi-i specific să fac “recenzii”, dar vă zic de ce merită să vă uitați la el.

CHILDREN OF MEN n-a fost mare hit în 2006, dar așa cum s-a întâmplat cu filme ca Shawshank Redemption sau Fight Club, a trecut prin filtrul istoriei și s-a transformat în film cult. Regia e semnătură vizibilă Alfonso Cuaron (Roma – în mod surprinzător, pe Netflix -, Y tu mama tambien, prea-mult-discutatul Gravity și my favorite Harry Potter movie: Prisoner of Azkaban). Când zic semnătură vizibilă mă refer, de pildă, la acele cadre extrem de wide în care camera se mișcă documentarist prin spațiu și nu se taie la montaj. Ești purtat prin haosul respectiv și stai încordat, cu bățu-n fund, de parcă ai fi tu în spatele camerei și tre să ai grijă să nu te împuște careva.

CHILDREN OF MEN n-a fost mare hit în 2006, dar așa cum s-a întâmplat cu filme ca Shawshank Redemption sau Fight Club, a trecut prin filtrul istoriei și s-a transformat în film cult. Regia e semnătură vizibilă Alfonso Cuaron (Roma – în mod surprinzător, pe Netflix -, Y tu mama tambien, prea-mult-discutatul Gravity și my favorite Harry Potter movie: Prisoner of Azkaban). Când zic semnătură vizibilă mă refer, de pildă, la acele cadre extrem de wide în care camera se mișcă documentarist prin spațiu și nu se taie la montaj. Ești purtat prin haosul respectiv și stai încordat, cu bățu-n fund, de parcă ai fi tu în spatele camerei și tre să ai grijă să nu te împuște careva.

Când faci un film despre o apocalipsă te ajută mult, storytelling wise, să surprinzi începutul ei, fiindcă e mai ușor de făcut build-up. Aici, în schimb, suntem parașutați la 18 ani după ce nu s-a mai născut niciun copil. The world is grim, decorul e gri, atmosfera rece, oamenii înrăiți. Nu avem anarhie, dar avem un sistem totalitar și multe grupări insurgente. Sincer, îmi pare fabulos că oamenii ar fi în stare să-și transforme viața într-un Cernobyl decorated nightmare, în loc să-și trăiască viața frumos, știind că e sfârșitul rasei umane, din moment ce nimeni nu se mai naște, DAR, nu mă surprinde. Cum am zis, suntem o rasă tare obraznică.

Fiindcă nu avem avantajul unui inception Cuarón a folosit altă metodă: a setat un scop greu de atins de care depinde soarta omenirii. Voilà! That easy. Așa îți ții audiența lipită de scaun cu gurița căscată. Desigur, asta e o tehnică folosită în mai toate filmele Marvel, de exemplu (and they work, don’t they?), numai că miza lui Cuarón e cu totul alta decât aia din Avengers. Într-un film cu supereroi știi că “binele învinge”, că sacrificiile îs minime (toate orașele distruse și oamenii explodați pe acolo îs background noise). Aici nu știi nimic. Nu știi cine supravețuiește până la final și cine se sacrifică sau e sacrificat. Dar nu doar asta îl face flawless, ci complexitatea lumii create. Filmul ne arată cum trăiesc bogații, cum trăiesc săracii, ce se întâmplă la granițe și dincolo de ele, ce se întâmplă pe străzi și în casele oamenilor, ce rol au autoritățile, ce statut mai are arta, care sunt regulile și cine le încalcă. Niciun detaliu nu e lăsat de izbeliște.

Ăsta nu e un film la care clipești. Fiecare întorsătură de situație pare fără scăpare și modul în care se iese din ea e foarte realist și mai tot timpul gut wrenching, fiindcă de fiecare dată un personaj în care deja ai investit e sacrificat. Și funcționează treaba asta fiindcă primești despre fiecare un număr limitat de informații punctate care te ajută să-i înțelegi foarte bine universul. Nu le ții minte numele, dar îți dai seama ușor ce fel de oameni sunt când îi vezi reacționând în anumite situații cheie. O avem pe Kee, obiectul central al salvării omenirii, o negresă  însărcinată. Yas! We got a baby coming într-o lume în care nu s-a mai auzit niciun râs de kinder de 18 ani. O femeie însărcinată devine Hristosul omenirii, însă ea n-are cum să-și atingă scopul, acela de a naște, într-o lume atât de violentă în care grupuri diferite de interese își doresc să pună mâna pe ea. Aici intervine călăuza: Clive Owen (și pt el am un altar, stați liniștiți). El e eroul fără capă din povestea asta, care trebuie s-o ducă pe Kee din punctul A în punctul B teafără și nevătămată.

Pe parcursul acestei incursiuni apar oameni-obstacol și oameni-apostoli. Un apostol e Juliane Moore. Ea e personajul ăla care duce o povară imensă pe umeri cu un curaj pe care numai o lume ca aia poate să ți-l releve. “it was so important to get somebody who would have first of all the credibility of leadership, intelligence, independence…”a zis Cuaron despre J. Moore. Indeed she delivers, as always, perfection. Un alt apostol e Oana Pellea. Yup, our Oana Pellea, în rolul unei țigănci care vorbește în română. Michael Caine pune și el umărul în atingerea scopului final, într-un rol foarte inspiring.

Dacă ar fi să identific doar un singur motiv pentru care merită timpul vostru ar fi următorul: oricât de neagră ar fi situația, orice rahat ar face specia noastră, cu sacrificiile inevitabile și voluntarii potriviți, vom găsi mereu o soluție. De aceea e important să fim mereu deschiși în a identifica oamenii-călăuze și să-i ținem aproape. Recomand CHLDREN OF MEN în Coronavirus times fiindcă, la fel ca BLINDNESS, într-o lume teribilă ca aia ne sunt arătate toate crăpăturile pe unde intră lumina, iar finalul este unul dintre cele mai frumoase și inspiring din câte am văzut eu.

Desigur, lumea se transformă. După un episod de criză nu mai e niciodată ca înainte. Fie și-a dobândit obiceiuri noi, fie și-a reconfigurat modul de funcționare și, deși individul e sacrificat, specia evoluează. Nu știm dacă e mai fericită. E posibil ca omul culegător care sărea dintr-un copac în altul după fructe să fi fost mai împăcat cu sine. Vorbim, în schimb, de transformare, iar ea are mereu o componentă evolutivă. Sistemul se reconfigurează, ideologiile se regândesc, credințele se schimbă, tabieturile își fac update. De aceea eu sunt încrezătoare. Este foarte posibil (ca să nu fac afirmații vehemente și aproape nihiliste) ca noi să nu avem un scop precis nici ca indivizi, nici ca specie. Cel puțin nu unul pe care să-l cunoaștem universal cu toții. Well, pe mine această incertitudine mă calmează și sper să facă asta și cu voi. Și în timp ce vă calmați dați play și la unul dintre filmele astea. Vizionare plăcută!


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Când faci un film despre o apocalipsă te ajută mult, storytelling wise, să surprinzi începutul ei, fiindcă e mai ușor de făcut build-up. Aici, în schimb, suntem parașutați la 18 ani după ce nu s-a mai născut niciun copil. The world is grim, decorul e gri, atmosfera rece, oamenii înrăiți. Nu avem anarhie, dar avem un sistem totalitar și multe grupări insurgente. Sincer, îmi pare fabulos că oamenii ar fi în stare să-și transforme viața într-un Cernobyl decorated nightmare, în loc să-și trăiască viața frumos, știind că e sfârșitul rasei umane, din moment ce nimeni nu se mai naște, DAR, nu mă surprinde. Cum am zis, suntem o rasă tare obraznică.

Fiindcă nu avem avantajul unui inception (sau introducere, cum ne-a învățat când am dat bacul la limba română) Cuarón a folosit altă metodă: a setat un scop greu de atins de care depinde soarta omenirii. Voilà! That easy. Așa îți ții audiența lipită de scaun cu gurița căscată. Desigur, asta e o tehnică folosită în mai toate filmele Marvel, de exemplu (and they work, don’t they?), numai că miza lui Cuarón e cu totul alta decât aia din Avengers. Într-un film cu supereroi știi că “binele învinge”, că sacrificiile îs minime (toate orașele distruse și oamenii explodați pe acolo îs background noise). Aici nu știi nimic. Nu știi cine supravețuiește până la final și cine se sacrifică sau e sacrificat. Dar nu doar asta îl face flawless, ci complexitatea lumii create. Filmul ne arată cum trăiesc bogații, cum trăiesc săracii, ce se întâmplă la granițe și dincolo de ele, ce se întâmplă pe străzi și în casele oamenilor, ce rol au autoritățile, ce statut mai are arta, care sunt regulile și cine le încalcă. Niciun detaliu nu e lăsat de izbeliște.

Ăsta nu e un film la care clipești. Fiecare întorsătură de situație pare fără scăpare și modul în care se iese din ea e foarte realist și mai tot timpul gut wrenching, fiindcă de fiecare dată un personaj în care deja ai investit e sacrificat. Și funcționează treaba asta fiindcă primești despre fiecare un număr limitat de informații punctate care te ajută să-i înțelegi foarte bine universul. Nu le ții minte numele, dar îți dai seama ușor ce fel de oameni sunt când îi vezi reacționând în anumite situații cheie. O avem pe Kee, obiectul central al salvării omenirii, o negresă  însărcinată. Yas! We got a baby coming într-o lume în care nu s-a mai auzit niciun râs de kinder de 18 ani. O femeie însărcinată devine Hristosul omenirii, însă ea n-are cum să-și atingă scopul, acela de a naște, într-o lume atât de violentă în care grupuri diferite de interese își doresc să pună mâna pe ea. Aici intervine călăuza: Clive Owen. El e eroul fără capă din povestea asta, care trebuie s-o ducă pe Kee din punctul A în punctul B teafără și nevătămată.

Pe parcursul acestei incursiuni apar, la fel ca-n Blindness, oameni-obstacol și oameni-apostoli. Un apostol e Juliane Moore. Întâmplarea face că scriu despre două filme în care ea e personajul ăla care duce o povară imensă pe umeri cu un curaj pe care numai o lume ca aia poate să ți-l releve. “it was so important to get somebody who would have first of all the credibility of leadership, intelligence, independence…”a zis Cuaron despre J. Moore. Indeed she delivers, as always, perfection. Un alt apostol e Oana Pellea. Yup, our Oana Pellea, în rolul unei țigănci care vorbește în română. Michael Caine pune și el umărul în atingerea scopului final, într-un rol foarte inspiring.

Dacă ar fi să identific doar un singur motiv pentru care merită timpul vostru ar fi următorul: oricât de neagră ar fi situația, orice rahat ar face specia noastră, cu sacrificiile inevitabile și voluntarii potriviți, vom găsi mereu o soluție. De aceea e important să fim mereu deschiși în a identifica oamenii-călăuze și să-i ținem aproape. Recomand CHILDREN OF MEN în Coronavirus times fiindcă, la fel ca BLINDNESS, într-o lume teribilă ca aia ne sunt arătate toate crăpăturile pe unde intră lumina, iar finalul este unul dintre cele mai frumoase și inspiring din câte am văzut eu.

Desigur, lumea se transformă. După un episod de criză nu mai e niciodată ca înainte. Fie și-a dobândit obiceiuri noi, fie și-a reconfigurat modul de funcționare și, deși individul e sacrificat, specia evoluează. Nu știm dacă e mai fericită. E posibil ca omul culegător care sărea dintr-un copac în altul după fructe să fi fost mai împăcat cu sine. Vorbim, în schimb, de transformare, iar ea are mereu o componentă evolutivă. Sistemul se reconfigurează, ideologiile se regândesc, credințele se schimbă, tabieturile își fac update. De aceea eu sunt încrezătoare. Este foarte posibil (ca să nu fac afirmații vehemente și aproape nihiliste) ca noi să nu avem un scop precis nici ca indivizi, nici ca specie. Cel puțin nu unul pe care să-l cunoaștem universal cu toții. Well, pe mine această incertitudine mă calmează și sper să facă asta și cu voi. Și în timp ce vă calmați dați play și la unul dintre filmele astea. Vizionare plăcută!


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Agora

Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur, însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă de must seen-uri. Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea lui.Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu close-ups delicate pe fețe actorilor. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit, undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă la nivel macro ea funcționează fix la fel. Cadre din spaţiu aveau și un mic ton ironic vizavi de cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena mea preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria unde camera se rotește lent la 360˚, cu cele mai valoroase pergamente ale lumii antice a căror dispariție ne-au încetinit progresul ca specie, zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. Painful to watch.

Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur, însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă de must seen-uri. Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea lui.Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu close-ups delicate pe fețe actorilor. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit, undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă la nivel macro ea funcționează fix la fel. Cadre din spaţiu aveau și un mic ton ironic vizavi de cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena mea preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria unde camera se rotește lent la 360˚, cu cele mai valoroase pergamente ale lumii antice a căror dispariție ne-au încetinit progresul ca specie, zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. Painful to watch.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

In survival mode – 127 hours

Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James DeanSonnyHowl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:

Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James DeanSonnyHowl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Nature is cruel, but we don’t have to be

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Les pieds noir – un episod istoric rușinos

Indigenes (sau Days of glory, cum  îi zice ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Indigenes (sau Days of glory, cum  îi zice ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și uite așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc. El se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori filmul are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul de față e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu’ Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să pătrundă cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie.

  • Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale
  • soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”)
  • soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei)
  • soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini
  • soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc.

Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a intrat cu bocancii în viața omului, în toate aspectele vieții lui.

francezii vs. indigenii

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoanădespre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă, despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și uite așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc. El se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori filmul are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul de față e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu’ Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să pătrundă cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie.

  • Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale
  • soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”)
  • soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei)
  • soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini
  • soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc.

Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a intrat cu bocancii în viața omului, în toate aspectele vieții lui.

francezii vs. indigenii

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoanădespre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă, despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.