All Posts By

Zavatos

Covid

Nu credeam c-o să deschid secțiunea de zarzavat cu un articol despre un război global cu un dușman invizibil, dar dacă tot vrem viață palpitantă, iaca. o dată la câteva zile (ca să. nu mă înnec în toată poluarea informațională) iau la puricat toate știrile, postările, inițiativele Covid19-related. Am acces la surse foarte diverse și cum pe stories vă bombardez cu screenshots, în absența exclusiv-pt-inluiencieri swipe up, m-am gândit să centralizez tot ce cred că e MUSAI sau foarte util de știut în momentul ăsta. E o selecție credibilă și atent realizată, trecută prin filtre multiple ca să avem o viziune cât mai 360. La ce mă refer când zic filtre? Tata îmi trimite articolele din Italia (el e blocat acolo), mama îmi zice ce vede la știri (că noi n-avem TV în casă) și ce știe din real life fiindcă avem cadre medicale în familie. Haremul meu de mujeres cucare îmi duc traiul #laconac furnizează informații după cum urmează: Rita ni le povestește pe cele din Germania și Grecia (ea e juma’ nemțoaică, juma grecoaică), Alis îmi dă tot ce e legally related prin prisma meseriei ei la Funky Citizens, Andreea are acces la bule foarte diferite de cea în care ne învârtim noi și așa mă țin la curent și cu scenariile conspirative, iar colegii mei de la Cromatic Studios bombardează grupul nostru de social cu articole foarte bune on a daily basis (cu tot cu memes). O să fac update săptămânal la postarea asta, deci puteți s-o revizitați de câte ori aveți timp/chef/curiozitate.

Nu credeam c-o să deschid secțiunea de zarzavat cu un articol despre un război global cu un dușman invizibil, dar dacă tot vrem viață palpitantă, iaca. o dată la câteva zile (ca să. nu mă înnec în toată poluarea informațională) iau la puricat toate știrile, postările, inițiativele Covid19-related. Am acces la surse foarte diverse și cum pe stories vă bombardez cu screenshots, în absența exclusiv-pt-inluiencieri swipe up, m-am gândit să centralizez tot ce cred că e MUSAI sau foarte util de știut în momentul ăsta. E o selecție credibilă și atent realizată, trecută prin filtre multiple ca să avem o viziune cât mai 360. La ce mă refer când zic filtre? Tata îmi trimite articolele din Italia (el e blocat acolo), mama îmi zice ce vede la știri (că noi n-avem TV în casă) și ce știe din real life fiindcă avem cadre medicale în familie. Haremul meu de mujeres cucare îmi duc traiul #laconac furnizează informații după cum urmează: Rita ni le povestește pe cele din Germania și Grecia (ea e juma’ nemțoaică, juma grecoaică), Alis îmi dă tot ce e legally related prin prisma meseriei ei la Funky Citizens, Andreea are acces la bule foarte diferite de cea în care ne învârtim noi și așa mă țin la curent și cu scenariile conspirative, iar colegii mei de la Cromatic Studios bombardează grupul nostru de social cu articole foarte bune on a daily basis (cu tot cu memes). O să fac update săptămânal la postarea asta, deci puteți s-o revizitați de câte ori aveți timp/chef/curiozitate.

Essentials

Food for thought

News

Good news

Postările lui Paul Alexandru

Umorul ne va salva.

Inițiative lăudabile (sunt foarte multe, eu le-am pus doar pe cele unde am donat eu sau unde sunt sigură de credibilitatea lor)

Multi culti

https://www.geoguessr.com/ (travelling online, awesome conceptul)
Vizită virtuală la muzeul Dali
Filme alese pe sprânceană (Mubi e cea mai mijto curatoriată plaformă de filme BUNE)
Documentare alese pe sprânceană
Muzică aleasă pe sprânceană

Podcasturile astea (musai)

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Călăuzele în vremuri de criză

Curg recomandările de cărți, filme, oferte pe porn-hub și masterclassuri. Deci încă niște recomandări de filme la care să vă uitați mi se par absolut nenecesare. E curios că întreg mapamondul (ăsta de pe interent, cel puțin) se comportă de parcă a intrat în vacanță și “nu mai avem ce vedea pe Netflix” și a început a număra boabele de orez din pungă. Aloo! This is not a vacazione. Noi, ăștia care ne favorizăm hemoroizii câte 8 ore pe zi în fața computerelor și putem lucra lejer remote, n-o simțim ca pe-o vacanță fiindcă muncim de zor. La noi, la conac, toată lumea muncește și se face traffic jam numai la prânz, în bucătărie. Prin urmare n-am intrat pe Netflix de când #cucarantina asta. Și nici pe voi nu vreau să vă trimit acolo ca să nu vă dați ochii peste cap mai ceva ca Merkel. Fiindcă ne place să trăim periculos (cel puțin în capul nostru) vă trimit pe trroente. Oh, oups, did I mispelled that? Hehe!Când vine vorba de filme avem două opțiuni: fie ne pierdem timpul pe ceva entertainment de calitate sau no-brainer de relaxare, fie INVESTIM timp în filme care ne scurtcircuitează neuronii, ne pun sub semnul întrebării credințele și ideile, vin cu soluții posibile la scenarii probabile. Un scenariu probabil e și o pandemie, cum e cea despre care ne hlizim acum în memes pe Instagram. Peste două săptămâni, când economia va începe să se ducă dracu’ și inclusiv norocoșii din spatele laptopurilor, cum sunt eu și juma’ din prietenii mei, o să aibă de suferit fiindcă nu mai au pentru cine lucra, nu va mai fi la fel de amuzant, dar până atunci zic să ne educăm puțin spiritul de inițiativă și de empatie și să ne pregătim moral pentru ce urmează.  Despre modul în care oamenii acționează sau pot acționa, înclinând balanța that would work vs. that wouldn’t într-o parte sau alta, s-au făcut multe filme, dar multe-s proaste și de aia e musai să fim selectivi.

Am ales 2 producții care mi s-au părut foarte relevante pentru modul în care funcționează psihologia colectivă și cum navighează omul, ca individ, prin ea în vremuri de criză, de panică, de răsturnare a rutinei în care trăim zilnic aproape toți, amortizați, fără să ne dăm seama. Perioadele astea funcționează și ca un wake up call. Scot ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni și ca să-l citez pe domnul Miclea “Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem”. Oare în fiecare dintre noi ce se ascunde? De când mă știu frica mea cea mai mare a fost să nu fiu un om laș, dar nefiind expus la riscuri e greu să-ți dai seama dacă ești sau nu. Pentru asta, cel puțin, putem mulțumi vremurilor de criză. Ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Pfew, se pare că logoree amea  verbală de pe stories doar și-a găsit un mediu mai prielnic aici.

Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem.

Mircea Miclea

Revenind la filmele noastre “apocaliptice” nu vreau să vă dau cu zombie, tsunami și ere glaciare, ci cu un subiect prea puțin discutat: Motivul călăuzei ca soluție salvatoare în vremuri de criză. N-o să vă dau spoilere (sau ce consider eu că v-ar strica experiența :D) și nici n-o să vă zic dacă se termină bine sau prost. La modul cel mai onest, pandemiile n-au happy sau shitty end. Ele se termină punct. Ce poate fi bine sau rău (depinde de unghiul din care te uiți) e amprenta pe care și-o lasă asupra populației (de regulă, aia supravețuitoare). Așadar o să vă vorbesc cât pot eu de succint și cu “multe poze”, ca să nu vă plicti, despre Blindness și Children of Men. N-o să despic firul în patru că nu mi-i specific să fac “recenzii”, dar vă zic de ce merită să vă uitați la ele.

Curg recomandările de cărți, filme, oferte pe porn-hub și masterclassuri. Deci încă niște recomandări de filme la care să vă uitați mi se par absolut nenecesare. E curios că întreg mapamondul (ăsta de pe interent, cel puțin) se comportă de parcă a intrat în vacanță și “nu mai avem ce vedea pe Netflix” și a început a număra boabele de orez din pungă. Aloo! This is not a vacazione. Noi, ăștia care ne favorizăm hemoroizii câte 8 ore pe zi în fața computerelor și putem lucra lejer remote, n-o simțim ca pe-o vacanță fiindcă muncim de zor. La noi, la conac, toată lumea muncește și se face traffic jam numai la prânz, în bucătărie. Prin urmare n-am intrat pe Netflix de când #cucarantina asta. Și nici pe voi nu vreau să vă trimit acolo ca să nu vă dați ochii peste cap mai ceva ca Merkel. Fiindcă ne place să trăim periculos (cel puțin în capul nostru) vă trimit pe trroente. Oh, oups, did I mispelled that? Hehe!Când vine vorba de filme avem două opțiuni: fie ne pierdem timpul pe ceva entertainment de calitate sau no-brainer de relaxare, fie INVESTIM timp în filme care ne scurtcircuitează neuronii, ne pun sub semnul întrebării credințele și ideile, vin cu soluții posibile la scenarii probabile. Un scenariu probabil e și o pandemie, cum e cea despre care ne hlizim acum în memes pe Instagram. Peste două săptămâni, când economia va începe să se ducă dracu’ și inclusiv norocoșii din spatele laptopurilor, cum sunt eu și juma’ din prietenii mei, o să aibă de suferit fiindcă nu mai au pentru cine lucra, nu va mai fi la fel de amuzant, dar până atunci zic să ne educăm puțin spiritul de inițiativă și de empatie și să ne pregătim moral pentru ce urmează.  Despre modul în care oamenii acționează sau pot acționa, înclinând balanța that would work vs. that wouldn’t într-o parte sau alta, s-au făcut multe filme, dar multe-s proaste și de aia e musai să fim selectivi.

Am ales 2 producții care mi s-au părut foarte relevante pentru modul în care funcționează psihologia colectivă și cum navighează omul, ca individ, prin ea în vremuri de criză, de panică, de răsturnare a rutinei în care trăim zilnic aproape toți, amortizați, fără să ne dăm seama. Perioadele astea funcționează și ca un wake up call. Scot ce-i mai rău și ce-i mai bun din oameni și ca să-l citez pe domnul Miclea “Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem”. Oare în fiecare dintre noi ce se ascunde? De când mă știu frica mea cea mai mare a fost să nu fiu un om laș, dar nefiind expus la riscuri e greu să-ți dai seama dacă ești sau nu. Pentru asta, cel puțin, putem mulțumi vremurilor de criză. Ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Pfew, se pare că logoree amea  verbală de pe stories doar și-a găsit un mediu mai prielnic aici.

Criza e ca un reactiv chimic: scoate la iveală toate caracteristicile ascunse pe care le avem.

Mircea Miclea

Revenind la filmele noastre “apocaliptice” nu vreau să vă dau cu zombie, tsunami și ere glaciare, ci cu un subiect prea puțin discutat: Motivul călăuzei ca soluție salvatoare în vremuri de criză. N-o să vă dau spoilere (sau ce consider eu că v-ar strica experiența :D) și nici n-o să vă zic dacă se termină bine sau prost. La modul cel mai onest, pandemiile n-au happy sau shitty end. Ele se termină punct. Ce poate fi bine sau rău (depinde de unghiul din care te uiți) e amprenta pe care și-o lasă asupra populației (de regulă, aia supravețuitoare). Așadar o să vă vorbesc cât pot eu de succint și cu “multe poze”, ca să nu vă plicti, despre Blindness și Children of Men. N-o să despic firul în patru că nu mi-i specific să fac “recenzii”, dar vă zic de ce merită să vă uitați la ele.

Blindness

Ca toate filmele cu scenarii pandemice, Blindness respectă structura clasică: un om are o problemă, mai mulți oameni au aceeași problemă, prea mulți oameni au aceeași problemă, oh! e contagios, guvernul intervine, izolare. Dar autoritățile îs formate tot din oameni cu aceleași vulnerabilități fizice și psihice ca ale noastre. Ce se întâmplă când cei care au rolul de a te ghida și a te vindeca devin parte din tabăra bolnavilor? Natura umană se întâmplă, iar ea e al naibii de complicată fiindcă suntem o specie tare obraznică. Ce fac oamenii obraznici în absența unor reguli clare și universal acceptate pentru binele comun? Își creează propriile reguli, adică haos. Când haosul pune stăpânire pe o situație există puține soluții la fel de eficiente ca oamenii ăia mai echilibrați decât restul, care-și însușesc, cu sau fără voia lor, rolul de călăuză.

Blindness

Ca toate filmele cu scenarii pandemice, Blindness respectă structura clasică: un om are o problemă, mai mulți oameni au aceeași problemă, prea mulți oameni au aceeași problemă, oh! e contagios, guvernul intervine, izolare. Dar autoritățile îs formate tot din oameni cu aceleași vulnerabilități fizice și psihice ca ale noastre. Ce se întâmplă când cei care au rolul de a te ghida și a te vindeca devin parte din tabăra bolnavilor? Natura umană se întâmplă, iar ea e al naibii de complicată fiindcă suntem o specie tare obraznică. Ce fac oamenii obraznici în absența unor reguli clare și universal acceptate pentru binele comun? Își creează propriile reguli, adică haos. Când haosul pune stăpânire pe o situație există puține soluții la fel de eficiente ca oamenii ăia mai echilibrați decât restul, care-și însușesc, cu sau fără voia lor, rolul de călăuză.

În filmul ăsta oamenii orbesc brusc, dar nu văd negru, ci alb. E un detaliu important, mai ales din punct de vedere stilistic: scenele fade-uiesc din unele în altele cu alb nu cu negru și totul pare învăluit de un halou foarte heavenly-like. O alegere foarte inspirată, întrucât modul în care escaladează situația devine foarte dark, iar juxtapunerea unor imagini glowy pe un scenariu așa sumbru fac impactul și mai puternic și îți creează un soi de experiență senzorială care te ajută să te pui în pielea lor. Fernando Meirelles (care a regizat și The Two Popesda, da, ăla de pe Netflix sau City of God, care e pe locul 21 în top 250 de filme al tuturor timpurilor pe iMDB) ne pune să vedem lucrurile din perspectiva personajului care are cea mai mare povară pe umeri. Într-o eră suprasaturată de mirajul supereroului, a poziționa o persoană normală într-o situație extrem de dificilă, dar relatable, cu rolul de a fi erou fără ca el să știe asta, e un act de mare însemnătate. Îmi pare un lucru atât de necesar în poveștile pe care le consumăm zilnic.

Călăuza, eroul fără capă, e Juliane Moore, care duce pe umerii ei întreaga situație. Când totul degenerează dintr-o carantină într-o anarhie în care regulile sunt înlocuite cu exploatarea, violența și supunerea, ea, singura persoană care vede, este nevoită să-și asume acest rol de a reclădi speranța în oameni și de a-i ajuta să supravețuiască. Mark Ruffallo (pentru care am un altar într-un colțișor al creierului meu) completează jocul lui Moore atât de bine încât dacă i-ai zice cuiva că nu-i orb în filmul ăsta nu te crede nimeni. E valabil și pentru Gael Garcia Bernal, care construiește, ca de obicei, niște roluri de villain perfecte, absolut despicable.


Pe lângă motivul călăuzei, care mi s-a părut central, sunt atinse cu mare finețe ideea de căsnicie și obstacolele prin care trece un cuplu într-o astfel de situație (am putea zice că e și un film bun de Valentine’s day, dacă sunteți mai shpanky). E despre stoicism, acceptare, iertare, dedicare, egoism, dragoste, familie. E despre ingenionizitate, despre cum oamenii pot deveni foarte creativi în a găsi soluții atunci când nu mai au acces la confort. E despre sacrificiu și curaj în condițiile unor măsuri autoritare dezumanizante.

Deci, vedeți voi, e o situație care ne arată cât de urâți sau cât de incredibili pot fi oamenii și asta îl face, pentru mine, un film despre speranță și încredere, mai mult decât despre degradare și deznădejde. Pot să scriu 50 de scrolluri despre filmul ăsta, dar ideea era să fie un quick read (already failed) ca să înțelegem mai bine fricile oamenilor, ce fac ele din noi and how to deal with them.

În filmul ăsta oamenii orbesc brusc, dar nu văd negru, ci alb. E un detaliu important, mai ales din punct de vedere stilistic: scenele fade-uiesc din unele în altele cu alb nu cu negru și totul pare învăluit de un halou foarte heavenly-like. O alegere foarte inspirată, întrucât modul în care escaladează situația devine foarte dark, iar juxtapunerea unor imagini glowy pe un scenariu așa sumbru fac impactul și mai puternic și îți creează un soi de experiență senzorială care te ajută să te pui în pielea lor. Fernando Meirelles (care a regizat și The Two Popesda, da, ăla de pe Netflix sau City of God, care e pe locul 21 în top 250 de filme al tuturor timpurilor pe iMDB) ne pune să vedem lucrurile din perspectiva personajului care are cea mai mare povară pe umeri. Într-o eră suprasaturată de mirajul supereroului, a poziționa o persoană normală într-o situație extrem de dificilă, dar relatable, cu rolul de a fi erou fără ca el să știe asta, e un act de mare însemnătate. Îmi pare un lucru atât de necesar în poveștile pe care le consumăm zilnic.

Călăuza, eroul fără capă, e Juliane Moore, care duce pe umerii ei întreaga situație. Când totul degenerează dintr-o carantină într-o anarhie în care regulile sunt înlocuite cu exploatarea, violența și supunerea, ea, singura persoană care vede, este nevoită să-și asume acest rol de a reclădi speranța în oameni și de a-i ajuta să supravețuiască. Mark Ruffallo (pentru care am un altar într-un colțișor al creierului meu) completează jocul lui Moore atât de bine încât dacă i-ai zice cuiva că nu-i orb în filmul ăsta nu te crede nimeni. E valabil și pentru Gael Garcia Bernal, care construiește, ca de obicei, niște roluri de villain perfecte, absolut despicable.


Pe lângă motivul călăuzei, care mi s-a părut central, sunt atinse cu mare finețe ideea de căsnicie și obstacolele prin care trece un cuplu într-o astfel de situație (am putea zice că e și un film bun de Valentine’s day, dacă sunteți mai shpanky). E despre stoicism, acceptare, iertare, dedicare, egoism, dragoste, familie. E despre ingenionizitate, despre cum oamenii pot deveni foarte creativi în a găsi soluții atunci când nu mai au acces la confort. E despre sacrificiu și curaj în condițiile unor măsuri autoritare dezumanizante.

Deci, vedeți voi, e o situație care ne arată cât de urâți sau cât de incredibili pot fi oamenii și asta îl face, pentru mine, un film despre speranță și încredere, mai mult decât despre degradare și deznădejde. Pot să scriu 50 de scrolluri despre filmul ăsta, dar ideea era să fie un quick read (already failed) ca să înțelegem mai bine fricile oamenilor, ce fac ele din noi and how to deal with them.

Children of Men

Children of Men n-a fost mare hit în 2006, dar așa cum s-a întâmplat cu filme ca Shawshank Redemption sau Fight Club, a trecut prin filtrul istoriei și s-a transformat în film cult. Regia e semnătură vizibilă Alfonso Cuaron (Roma – în mod surprinzător, pe Netflix -, Y tu mama tambien, prea-mult-discutatul Gravity și my favorite Harry Potter movie: Prisoner of Azkaban). Când zic semnătură vizibilă mă refer, de pildă, la acele cadre extrem de wide în care camera se mișcă documentarist prin spațiu și nu se taie la montaj. Ești purtat prin haosul respectiv și stai încordat, cu bățu-n fund, de parcă ai fi tu în spatele camerei și tre să ai grijă să nu te împuște careva.

Children of Men

Children of Men n-a fost mare hit în 2006, dar așa cum s-a întâmplat cu filme ca Shawshank Redemption sau Fight Club, a trecut prin filtrul istoriei și s-a transformat în film cult. Regia e semnătură vizibilă Alfonso Cuaron (Roma – în mod surprinzător, pe Netflix -, Y tu mama tambien, prea-mult-discutatul Gravity și my favorite Harry Potter movie: Prisoner of Azkaban). Când zic semnătură vizibilă mă refer, de pildă, la acele cadre extrem de wide în care camera se mișcă documentarist prin spațiu și nu se taie la montaj. Ești purtat prin haosul respectiv și stai încordat, cu bățu-n fund, de parcă ai fi tu în spatele camerei și tre să ai grijă să nu te împuște careva.

Scenariul din Children of Men e ceva mai distopic decât cel din Blindness și nu se petrece la începutul unei pandemii. Cumva, când faci un film despre o apocalipsă te ajută mult, storytelling wise, să surprinzi începutul ei, fiindcă e mai ușor de făcut build-up. Aici, în schimb, suntem parașutați la 18 ani după ce nu s-a mai născut niciun copil. The world is grim, decorul e gri, atmosfera rece, oamenii înrăiți. Nu avem anarhie, dar avem un sistem totalitar și multe grupări insurgente. Sincer, îmi pare fabulos că oamenii ar fi în stare să-și transforme viața într-un Cernobyl decorated nightmare, în loc să-și trăiască viața frumos, știind că e sfârșitul rasei umane, din moment ce nimeni nu se mai naște, DAR, nu mă surprinde. Cum am zis, suntem o rasă tare obraznică.

Fiindcă nu avem avantajul unui inception (sau introducere, cum ne-a învățat când am dat bacul la limba română) Cuarón a folosit altă metodă: a setat un scop greu de atins de care depinde soarta omenirii. Voilà! That easy. Așa îți ții audiența lipită de scaun cu gurița căscată. Desigur, asta e o tehnică folosită în mai toate filmele Marvel, de exemplu (and they work, don’t they?), numai că miza lui Cuarón e cu totul alta decât aia din Avengers. Într-un film cu supereroi știi că “binele învinge”, că sacrificiile îs minime (toate orașele distruse și oamenii explodați pe acolo îs background noise). Aici nu știi nimic. Nu știi cine supravețuiește până la final și cine se sacrifică sau e sacrificat. Dar nu doar asta îl face flawless, ci complexitatea lumii create. Filmul ne arată cum trăiesc bogații, cum trăiesc săracii, ce se întâmplă la granițe și dincolo de ele, ce se întâmplă pe străzi și în casele oamenilor, ce rol au autoritățile, ce statut mai are arta, care sunt regulile și cine le încalcă. Niciun detaliu nu e lăsat de izbeliște.

Ăsta nu e un film la care clipești. Fiecare întorsătură de situație pare fără scăpare și modul în care se iese din ea e foarte realist și mai tot timpul gut wrenching, fiindcă de fiecare dată un personaj în care deja ai investit e sacrificat. Și funcționează treaba asta fiindcă primești despre fiecare un număr limitat de informații punctate care te ajută să-i înțelegi foarte bine universul. Nu le ții minte numele, dar îți dai seama ușor ce fel de oameni sunt când îi vezi reacționând în anumite situații cheie. O avem pe Kee, obiectul central al salvării omenirii, o negresă  însărcinată. Yas! We got a baby coming într-o lume în care nu s-a mai auzit niciun râs de kinder de 18 ani. O femeie însărcinată devine Hristosul omenirii, însă ea n-are cum să-și atingă scopul, acela de a naște, într-o lume atât de violentă în care grupuri diferite de interese își doresc să pună mâna pe ea. Aici intervine călăuza: Clive Owen (și pt el am un altar, stați liniștiți). El e eroul fără capă din povestea asta, care trebuie s-o ducă pe Kee din punctul A în punctul B teafără și nevătămată.

Pe parcursul acestei incursiuni apar, la fel ca-n Blindness, oameni-obstacol și oameni-apostoli. Un apostol e Juliane Moore. Întâmplarea face că scriu despre două filme în care ea e personajul ăla care duce o povară imensă pe umeri cu un curaj pe care numai o lume ca aia poate să ți-l releve. “it was so important to get somebody who would have first of all the credibility of leadership, intelligence, independence…”a zis Cuaron despre J. Moore. Indeed she delivers, as always, perfection. Un alt apostol e Oana Pellea. Yup, our Oana Pellea, în rolul unei țigănci care vorbește în română. Michael Caine pune și el umărul în atingerea scopului final, într-un rol foarte inspiring.

Dacă ar fi să identific doar un singur motiv pentru care merită timpul vostru ar fi următorul: oricât de neagră ar fi situația, orice rahat ar face specia noastră, cu sacrificiile inevitabile și voluntarii potriviți, vom găsi mereu o soluție. De aceea e important să fim mereu deschiși în a identifica oamenii-călăuze și să-i ținem aproape. Recomand Children of Men în Coronavirus times fiindcă, la fel ca Blindness, într-o lume teribilă ca aia ne sunt arătate toate crăpăturile pe unde intră lumina, iar finalul este unul dintre cele mai frumoase și inspiring din câte am văzut eu.

Desigur, lumea se transformă. După un episod de criză nu mai e niciodată ca înainte. Fie și-a dobândit obiceiuri noi, fie și-a reconfigurat modul de funcționare și, deși individul e sacrificat, specia evoluează. Nu știm dacă e mai fericită. E posibil ca omul culegător care sărea dintr-un copac în altul după fructe să fi fost mai împăcat cu sine. Vorbim, în schimb, de transformare, iar ea are mereu o componentă evolutivă. Sistemul se reconfigurează, ideologiile se regândesc, credințele se schimbă, tabieturile își fac update. De aceea eu sunt încrezătoare. Este foarte posibil (ca să nu fac afirmații vehemente și aproape nihiliste) ca noi să nu avem un scop precis nici ca indivizi, nici ca specie. Cel puțin nu unul pe care să-l cunoaștem universal cu toții. Well, pe mine această incertitudine mă calmează și sper să facă asta și cu voi. Și în timp ce vă calmați dați play și la unul dintre filmele astea. Vizionare plăcută!


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Scenariul din Children of Men e ceva mai distopic decât cel din Blindness și nu se petrece la începutul unei pandemii. Cumva, când faci un film despre o apocalipsă te ajută mult, storytelling wise, să surprinzi începutul ei, fiindcă e mai ușor de făcut build-up. Aici, în schimb, suntem parașutați la 18 ani după ce nu s-a mai născut niciun copil. The world is grim, decorul e gri, atmosfera rece, oamenii înrăiți. Nu avem anarhie, dar avem un sistem totalitar și multe grupări insurgente. Sincer, îmi pare fabulos că oamenii ar fi în stare să-și transforme viața într-un Cernobyl decorated nightmare, în loc să-și trăiască viața frumos, știind că e sfârșitul rasei umane, din moment ce nimeni nu se mai naște, DAR, nu mă surprinde. Cum am zis, suntem o rasă tare obraznică.

Fiindcă nu avem avantajul unui inception (sau introducere, cum ne-a învățat când am dat bacul la limba română) Cuarón a folosit altă metodă: a setat un scop greu de atins de care depinde soarta omenirii. Voilà! That easy. Așa îți ții audiența lipită de scaun cu gurița căscată. Desigur, asta e o tehnică folosită în mai toate filmele Marvel, de exemplu (and they work, don’t they?), numai că miza lui Cuarón e cu totul alta decât aia din Avengers. Într-un film cu supereroi știi că “binele învinge”, că sacrificiile îs minime (toate orașele distruse și oamenii explodați pe acolo îs background noise). Aici nu știi nimic. Nu știi cine supravețuiește până la final și cine se sacrifică sau e sacrificat. Dar nu doar asta îl face flawless, ci complexitatea lumii create. Filmul ne arată cum trăiesc bogații, cum trăiesc săracii, ce se întâmplă la granițe și dincolo de ele, ce se întâmplă pe străzi și în casele oamenilor, ce rol au autoritățile, ce statut mai are arta, care sunt regulile și cine le încalcă. Niciun detaliu nu e lăsat de izbeliște.

Ăsta nu e un film la care clipești. Fiecare întorsătură de situație pare fără scăpare și modul în care se iese din ea e foarte realist și mai tot timpul gut wrenching, fiindcă de fiecare dată un personaj în care deja ai investit e sacrificat. Și funcționează treaba asta fiindcă primești despre fiecare un număr limitat de informații punctate care te ajută să-i înțelegi foarte bine universul. Nu le ții minte numele, dar îți dai seama ușor ce fel de oameni sunt când îi vezi reacționând în anumite situații cheie. O avem pe Kee, obiectul central al salvării omenirii, o negresă  însărcinată. Yas! We got a baby coming într-o lume în care nu s-a mai auzit niciun râs de kinder de 18 ani. O femeie însărcinată devine Hristosul omenirii, însă ea n-are cum să-și atingă scopul, acela de a naște, într-o lume atât de violentă în care grupuri diferite de interese își doresc să pună mâna pe ea. Aici intervine călăuza: Clive Owen (și pt el am un altar, stați liniștiți). El e eroul fără capă din povestea asta, care trebuie s-o ducă pe Kee din punctul A în punctul B teafără și nevătămată.

Pe parcursul acestei incursiuni apar, la fel ca-n Blindness, oameni-obstacol și oameni-apostoli. Un apostol e Juliane Moore. Întâmplarea face că scriu despre două filme în care ea e personajul ăla care duce o povară imensă pe umeri cu un curaj pe care numai o lume ca aia poate să ți-l releve. “it was so important to get somebody who would have first of all the credibility of leadership, intelligence, independence…”a zis Cuaron despre J. Moore. Indeed she delivers, as always, perfection. Un alt apostol e Oana Pellea. Yup, our Oana Pellea, în rolul unei țigănci care vorbește în română. Michael Caine pune și el umărul în atingerea scopului final, într-un rol foarte inspiring.

Dacă ar fi să identific doar un singur motiv pentru care merită timpul vostru ar fi următorul: oricât de neagră ar fi situația, orice rahat ar face specia noastră, cu sacrificiile inevitabile și voluntarii potriviți, vom găsi mereu o soluție. De aceea e important să fim mereu deschiși în a identifica oamenii-călăuze și să-i ținem aproape. Recomand Children of Men în Coronavirus times fiindcă, la fel ca Blindness, într-o lume teribilă ca aia ne sunt arătate toate crăpăturile pe unde intră lumina, iar finalul este unul dintre cele mai frumoase și inspiring din câte am văzut eu.

Desigur, lumea se transformă. După un episod de criză nu mai e niciodată ca înainte. Fie și-a dobândit obiceiuri noi, fie și-a reconfigurat modul de funcționare și, deși individul e sacrificat, specia evoluează. Nu știm dacă e mai fericită. E posibil ca omul culegător care sărea dintr-un copac în altul după fructe să fi fost mai împăcat cu sine. Vorbim, în schimb, de transformare, iar ea are mereu o componentă evolutivă. Sistemul se reconfigurează, ideologiile se regândesc, credințele se schimbă, tabieturile își fac update. De aceea eu sunt încrezătoare. Este foarte posibil (ca să nu fac afirmații vehemente și aproape nihiliste) ca noi să nu avem un scop precis nici ca indivizi, nici ca specie. Cel puțin nu unul pe care să-l cunoaștem universal cu toții. Well, pe mine această incertitudine mă calmează și sper să facă asta și cu voi. Și în timp ce vă calmați dați play și la unul dintre filmele astea. Vizionare plăcută!


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Un popas caliente – Malaga

După o noapte hardcore în aeroportul din Malaga și zic hardcore fiindcă eu nu pot dormi când călătoresc (spre deosebire de mimozele mele) și bântui ca un zombie pe unde mă aflu, ne-am pus în mișcare odată cu soarele printr-un oraș încă adormit. You gotta try this! Am mai făcut asta o dată și în Nice (fără voia noastră, fiindcă am luat țeapă la cazare hehe). Orașele goale, la ora răsăritului, sunt de nerecunoscut. Sunt complet ale tale, aerul e fresh, iar dacă le ai cu pozele artistike e momentul perfect.

  • Data: 12 august
  • Traseu: Sofia – Malaga (✈️)
  • Second stop: MALAGA

Spania e o destinație mereu prezentă pe harta mea mentală fiindcă nu-i nici prea scumpă, ba chiar foarte ieftină dacă te orientezi după oferte de zbor, e pe filmul meu ca vibe, oamenii îs foarte veseli, mâncarea e savuroasă și oferta de activități e extrem de ofertantă. Malaga nu era pe listă, dar ca s-ajungem în Maroc am luat ferryboat de acolo și uite așa am aterizat în ceea ce a fost un highlight al călătoriei noastre.

După o noapte hardcore în aeroportul din Malaga și zic hardcore fiindcă eu nu pot dormi când călătoresc (spre deosebire de mimozele mele) și bântui ca un zombie pe unde mă aflu, ne-am pus în mișcare odată cu soarele printr-un oraș încă adormit. You gotta try this! Am mai făcut asta o dată și în Nice (fără voia noastră, fiindcă am luat țeapă la cazare hehe). Orașele goale, la ora răsăritului, sunt de nerecunoscut. Sunt complet ale tale, aerul e fresh, iar dacă le ai cu pozele artistike e momentul perfect.

  • Data: 12 august
  • Traseu: Sofia – Malaga (✈️)
  • Second stop: MALAGA

Spania e o destinație mereu prezentă pe harta mea mentală fiindcă nu-i nici prea scumpă, ba chiar foarte ieftină dacă te orientezi după oferte de zbor, e pe filmul meu ca vibe, oamenii îs foarte veseli, mâncarea e savuroasă și oferta de activități e extrem de ofertantă. Malaga nu era pe listă, dar ca s-ajungem în Maroc am luat ferryboat de acolo și uite așa am aterizat în ceea ce a fost un highlight al călătoriei noastre.

Fiindcă aveam o zi în capăt de hoinărit pe acolo, singura problemă erau bagajele. Pentru asta am găsit un super serviciu de depozitare a lor și după ce ne-am văzut cu mâinile goale efectiv am chill-uit la modul cel mai nesimțit până a început petrecerea. Cum care petrecere? Să vedeți ce noroc a dat peste noi că am nimerit fix în ultima zi de Ferias de Malaga, adică zilele orașului. Dar cum celebrează ăștia, a ya yay! Ajungem imediat și acolo. Mai întâi ne-am benoclat la alergătorii care-și fluturau gleznele pe malul mării. Just the usual morning routine. Se vedea că oamenii trăiesc bine, fit, că-s mulțumiți de viața lor. Printre palmieri și briza călduță ne-am tăvălit pe acolo, pe jos, fiindcă efectiv era prea…curat. Eram deja mega îndrăgostite de locul ăsta și deja făceam planuri să ne întoarcem.

Fiindcă aveam o zi în capăt de hoinărit pe acolo, singura problemă erau bagajele. Pentru asta am găsit un super serviciu de depozitare a lor și după ce ne-am văzut cu mâinile goale efectiv am chill-uit la modul cel mai nesimțit până a început petrecerea. Cum care petrecere? Să vedeți ce noroc a dat peste noi că am nimerit fix în ultima zi de Ferias de Malaga, adică zilele orașului. Dar cum celebrează ăștia, a ya yay! Ajungem imediat și acolo. Mai întâi ne-am benoclat la alergătorii care-și fluturau gleznele pe malul mării. Just the usual morning routine. Se vedea că oamenii trăiesc bine, fit, că-s mulțumiți de viața lor. Printre palmieri și briza călduță ne-am tăvălit pe acolo, pe jos, fiindcă efectiv era prea…curat. Eram deja mega îndrăgostite de locul ăsta și deja făceam planuri să ne întoarcem.

După ce a început forfota am intrat și noi mai în inima orașului și am observat cum l-a împodobit primăria. Pot să zic doar că n-ar fi fost pe gustul lui Firea. Prea multă coerență, hârtie creponată și bun gust. Bleah! Acum, mai în glumă, mai în serios, amenajarea susținea de minune atmosfera festivă și se completa perfect cu arhitectura locului, străzile pavate și oamenii colorați care dansau. N-am cum să uit doamnele la 50 cu volănașe roșii, machiate strident, cântând din toți plămânii în timp ce domnii făceau pe cocoșii în pas flamenco.

Dacă te săturai de agitație te puteai refugia în restaurante sau muzee. Știați că Picasso s-a născut în Malaga? Yaa. Și ce muzeu i-au făcut. Ne-am luat audio ghidul și am făcut turul. Am prins și o super expoziție temporară Andy Warhol, iar apoi ne-am îmbuibat cu paella, gazpacho și calamari într-un restaurant flamboiant care ne-a ieșit în cale. Așa de caliente era atmosfera că ne-am încălzit și noi foarte și cum moldoveanu când se încălzește vrea un pic de scandal (no talk without stereotips, mi scuzi), am tras și o ceartă zdravănă între noi, pesemne că de la calamarii ăia hehe. Ne-am răcorit cu o plimbare pe faleză și cu o vizită la singura filială Pompidou din afara Franței. Rămâne până astăzi muzeul meu preferat. Și fiindcă am documentat tot conștiinvcios cu telefonul ca să mă laud pe internet, puteți vedea toate aceste trăznăi aici.

După ce a început forfota am intrat și noi mai în inima orașului și am observat cum l-a împodobit primăria. Pot să zic doar că n-ar fi fost pe gustul lui Firea. Prea multă coerență, hârtie creponată și bun gust. Bleah! Acum, mai în glumă, mai în serios, amenajarea susținea de minune atmosfera festivă și se completa perfect cu arhitectura locului, străzile pavate și oamenii colorați care dansau. N-am cum să uit doamnele la 50 cu volănașe roșii, machiate strident, cântând din toți plămânii în timp ce domnii făceau pe cocoșii în pas flamenco.

Dacă te săturai de agitație te puteai refugia în restaurante sau muzee. Știați că Picasso s-a născut în Malaga? Yaa. Și ce muzeu i-au făcut. Ne-am luat audio ghidul și am făcut turul. Am prins și o super expoziție temporară Andy Warhol, iar apoi ne-am îmbuibat cu paella, gazpacho și calamari într-un restaurant flamboiant care ne-a ieșit în cale. Așa de caliente era atmosfera că ne-am încălzit și noi foarte și cum moldoveanu când se încălzește vrea un pic de scandal (no talk without stereotips, mi scuzi), am tras și o ceartă zdravănă între noi, pesemne că de la calamarii ăia hehe. Ne-am răcorit cu o plimbare pe faleză și cu o vizită la singura filială Pompidou din afara Franței. Rămâne până astăzi muzeul meu preferat. Și fiindcă am documentat tot conștiinvcios cu telefonul ca să mă laud pe internet, puteți vedea toate aceste trăznăi aici.

So, recapitulare. Dacă ajungeți în Málaga și nu aveți cine știe ce timp la dispoziție rekomand:

  • Să vă lăsați bagajele la Lock&Relax;
  • Dacă vă cazați acolo, treziți-vă odată cu soarele ca să aveți orașul pentru făpturile voastre regale exclusiv;
  • Dormiți și mâncați pe jos. E safe, promit. Luați mai mulți microbi stând la noi în autobuze decât făcând streching pe străzile din Málaga;
  • Luați-vă cafeluța la un birt local, alături de moșneguți;
  • Fiți aroganți și spargeți banii măcar la prânz sau la cină pe treburi cu fructe de mare;
  • Vizitați muzeul lui Picasso și MUSAI Centre Pompidou Málaga;
  • Încetinți puțin ritmul în liniștea Catedralei Málaga;
  • Dați-vă cu loțiune!
  • Nu stați doar o zi!
  • Pentru o experiență 360 puteți naviga prin acest calup de stories.

Ce ne-așteapta după acest popas fantastic e the all-mighty ferryboat, unde nu vă recomand să urcați decât dacă dispar avioanele pe fața plată a Pământului. Când am pășit pe platforma am dat startul unei aventuri pe care n-o regretă niciuna, dar pe care n-ar mai repeta-o nimeni.

Postarea asta e parte dintr-o serie care cuprinde un trip de două săptămâni România – Maroc, între 10-25 august 2018, cu foarte multe peripeții și popasuri, cu un buget aproximativ de 650 eur.

So, recapitulare. Dacă ajungeți în Málaga și nu aveți cine știe ce timp la dispoziție rekomand:

  • Să vă lăsați bagajele la Lock&Relax;
  • Dacă vă cazați acolo, treziți-vă odată cu soarele ca să aveți orașul pentru făpturile voastre regale exclusiv;
  • Dormiți și mâncați pe jos. E safe, promit. Luați mai mulți microbi stând la noi în autobuze decât făcând streching pe străzile din Málaga;
  • Luați-vă cafeluța la un birt local, alături de moșneguți;
  • Fiți aroganți și spargeți banii măcar la prânz sau la cină pe treburi cu fructe de mare;
  • Vizitați muzeul lui Picasso și MUSAI Centre Pompidou Málaga;
  • Încetinți puțin ritmul în liniștea Catedralei Málaga;
  • Dați-vă cu loțiune!
  • Nu stați doar o zi!
  • Pentru o experiență 360 puteți naviga prin acest calup de stories.

Ce ne-așteapta după acest popas fantastic e the all-mighty ferryboat, unde nu vă recomand să urcați decât dacă dispar avioanele pe fața plată a Pământului. Când am pășit pe platforma am dat startul unei aventuri pe care n-o regretă niciuna, dar pe care n-ar mai repeta-o nimeni.

Postarea asta e parte dintr-o serie care cuprinde un trip de două săptămâni România – Maroc, între 10-25 august 2018, cu foarte multe peripeții și popasuri, cu un buget aproximativ de 650 eur.

Spre deosebire de Sofia, aici am făcut acest efort supraomenesc de a târâi camera la gât și nu prea-mi pare rău. Dar, desigur, că telefonul era în continuare lipit de mână și astea sunt câteva dintre cadrele culese din colecția CUCare am spamat lumea pe Instagram.

Spre deosebire de Sofia, aici am făcut acest efort supraomenesc de a târâi camera la gât și nu prea-mi pare rău. Dar, desigur, că telefonul era în continuare lipit de mână și astea sunt câteva dintre cadrele culese din colecția CUCare am spamat lumea pe Instagram.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Un popas balcanic – Sofia

Într-o vineri, în luna aia în care mai degrabă stai acasă decât să te scurgi printre aeroporturi la 30°C, mi-am luat catrafusele și cele două mimoze CUCare îmi împart traiul zilnic și am pornit într-un sejur, cum îmi place mie să zic, spre Maroc. Numai că nouă nu ne plac variantele simple, în schimb ne place chinul, ieftineala, pericolul și palpitațiile, sau cum ne păcălim noi, ne place să găsim soluții creative de a călători on a budget și cu adrenalină. Așadar, ca să ajungem din București în Maroc am făcut o țopăială olimpică din autocare în avioane în ferryboat în autobuze în mașină și la picior, desigur.

  • Data: 10 – 11 august 2018
  • Traseu: București – Sofia (🚌)
  • First stop: SOFIA

Ca să ajungi din București în Sofia e și simplu și ieftin. Max. 20 eur bilet dus-întors cu Flexibus. Ca city break îmi pare destinația perfectă. Fiind primul trip în Bulgaria nu pot să-mi dau cu părerea despre alte destinații bulgărești, dar toată lumea laudă litoralul lor sălbatic, pârtiile de ski și tot felul de destinații pitorești, deci pare a fi un getaway la îndemână, care-ți garantează super experiențe.

Eu scriu cuvintele astea acum, în martie 2020, fiindcă așa-mi place mie, să las “pe mai încolo” și uite că s-a ivit momentul perfect: mi-am bulit un picior la snowboard și fiind în semi-convalescență am început a scormoni prin experiențele trecute și a pune și eu la punct site-ul ăsta la care plătesc domeniu de mai bine de 2 ani de-a moaca. Așadar, ce vreau să zic cu asta e că la vremea aia, în august 2018, lumea era supărată foarte pe guvernul PSD și era la mare modă muirea iubitului partid. Unii au fost mai eleganți, cum e Irina Maragreta Nistor, care a venit cu formule ca “La Naiba PSD!”. Așa că ne-am alăturat trendului și prin intermediul Sfântului Instagram am dezmierdat PSD-ul făcând o paralelă între Sofia și București. Scurt pe doi las aici câteva dintre cele observate pe repede înainte, fiindcă am stat doar o zi și o noapte și atâta s-a putut.

  1. Periferia e de 💩 în ambele capitale.
  2.  În Sofia nimeni nu parchează de-an pluea fiindcă n-are cum. Zona centrală, care e destul de mare, are stâlpișori pe toate trotuarele, deci chiar dacă ai vrea să fii nesimțit, amenajarea nu-ți permite.
  3. În Sofia există o pietonală safe (Bd. Vitosha, cu un backdrop omfg :o). Clădirile par on point dpdv al riscului seismic.
  4. În Sofia se face colectare selectivă la deșeuri.
  5. În Sofia e curat, nu vezi grămezi de gunoaie la baza stâlpilor, împrăștiate de câinii vagabonzi.
  6. În Sofia ai linie de metrou până la aeroport.
  7. Terminalul nou din Sofia arată SF👌
  8. Sofia are o hartă turistike, dar mai de hipsteri, cu locurile cool din oraș. Țin minte că mi-a trimis cineva un reply la seria asta de stories cu ceva asemănător din București, dar am pierdut în negura internetului acestă informație. Dacă știe careva să trimită DM la fată pe insta.

Las aci și o galerie de imagini făcută cu telefonul fiindcă nu vă aflați nicidecum pe un site unde totul se presupune că tre’ să arate țiplă, right? Uneori cheful de a scoate măgăoaia foto din ghiozdan nu e direct proporțional cu entuziasmul hoinărelii printr-un loc nou. Ba chiar îl scot doar dacă am precis un vizual feed-worthy pt Instagram. Acum că am deschis, totuși, această serie de bloghereală old school, o să fiu mai perspicacă.

Într-o vineri, în luna aia în care mai degrabă stai acasă decât să te scurgi printre aeroporturi la 30°C, mi-am luat catrafusele și cele două mimoze CUCare îmi împart traiul zilnic și am pornit într-un sejur, cum îmi place mie să zic, spre Maroc. Numai că nouă nu ne plac variantele simple, în schimb ne place chinul, ieftineala, pericolul și palpitațiile, sau cum ne păcălim noi, ne place să găsim soluții creative de a călători on a budget și cu adrenalină. Așadar, ca să ajungem din București în Maroc am făcut o țopăială olimpică din autocare în avioane în ferryboat în autobuze în mașină și la picior, desigur.

  • Data: 10 – 11 august 2018
  • Traseu: București – Sofia (🚌)
  • First stop: SOFIA

Ca să ajungi din București în Sofia e și simplu și ieftin. Max. 20 eur bilet dus-întors cu Flexibus. Ca city break îmi pare destinația perfectă. Fiind primul trip în Bulgaria nu pot să-mi dau cu părerea despre alte destinații bulgărești, dar toată lumea laudă litoralul lor sălbatic, pârtiile de ski și tot felul de destinații pitorești, deci pare a fi un getaway la îndemână, care-ți garantează super experiențe.

Eu scriu cuvintele astea acum, în martie 2020, fiindcă așa-mi place mie, să las “pe mai încolo” și uite că s-a ivit momentul perfect: mi-am bulit un picior la snowboard și fiind în semi-convalescență am început a scormoni prin experiențele trecute și a pune și eu la punct site-ul ăsta la care plătesc domeniu de mai bine de 2 ani de-a moaca. Așadar, ce vreau să zic cu asta e că la vremea aia, în august 2018, lumea era supărată foarte pe guvernul PSD și era la mare modă muirea iubitului partid. Unii au fost mai eleganți, cum e Irina Maragreta Nistor, care a venit cu formule ca “La Naiba PSD!”. Așa că ne-am alăturat trendului și prin intermediul Sfântului Instagram am dezmierdat PSD-ul făcând o paralelă între Sofia și București. Scurt pe doi las aici câteva dintre cele observate pe repede înainte, fiindcă am stat doar o zi și o noapte și atâta s-a putut.

  1. Periferia e de 💩 în ambele capitale.
  2.  În Sofia nimeni nu parchează de-an pluea fiindcă n-are cum. Zona centrală, care e destul de mare, are stâlpișori pe toate trotuarele, deci chiar dacă ai vrea să fii nesimțit, amenajarea nu-ți permite.
  3. În Sofia există o pietonală safe (Bd. Vitosha, cu un backdrop omfg :o). Clădirile par on point dpdv al riscului seismic.
  4. În Sofia se face colectare selectivă la deșeuri.
  5. În Sofia e curat, nu vezi grămezi de gunoaie la baza stâlpilor, împrăștiate de câinii vagabonzi.
  6. În Sofia ai linie de metrou până la aeroport.
  7. Terminalul nou din Sofia arată SF👌
  8. Sofia are o hartă turistike, dar mai de hipsteri, cu locurile cool din oraș. Țin minte că mi-a trimis cineva un reply la seria asta de stories cu ceva asemănător din București, dar am pierdut în negura internetului acestă informație. Dacă știe careva să trimită DM la fată pe insta.

Las aci și o galerie de imagini făcută cu telefonul fiindcă nu vă aflați nicidecum pe un site unde totul se presupune că tre’ să arate țiplă, right? Uneori cheful de a scoate măgăoaia foto din ghiozdan nu e direct proporțional cu entuziasmul hoinărelii printr-un loc nou. Ba chiar îl scot doar dacă am precis un vizual feed-worthy pt Instagram. Acum că am deschis, totuși, această serie de bloghereală old school, o să fiu mai perspicacă.

So, recapitulare. Dacă ajungeți în Sofia și nu aveți cine știe ce timp la dispoziție rekomand:

  • Cazare: acest airbnb care e fix ce trebe;
  • Bulevardul Vitosha pt o plimbare chill, cu super view și niște suveniruri de calitate. Feriți-vă de chinezăreli! Există shop-uri faine cu produse locale;
  • Luați tot ce puteți cu trandafiri și e mâncabil, spray-abil, băubil. Știați că Salma Hayek se tot laudă că nu se spală dimineața pe față, ci se dă cu apă de trandafir? Savage! Bulgaria e printre cei mai mari producători de trandafiri și everything rose-realted. Noi am pus mâna pe super cioco cu petale prin ea, rose-water bio organică draci laci și alte rahaturi parfumate;
  • Catedrala Alexander Nevski;
  • Just strolling around. Arhitectura din Sofia mi s-a părut ceva special. E o combinație între moștenirea bizantină, estetică central-europeană, neoclasicism și modernism sovietic.

Postarea asta e parte dintr-o serie care cuprinde un trip de două săptămâni România – Maroc, între 10-25 august 2018, cu foarte multe peripeții și popasuri, cu un buget aproximativ de 650 eur.

So, recapitulare. Dacă ajungeți în Sofia și nu aveți cine știe ce timp la dispoziție rekomand:

  • Cazare: acest airbnb care e fix ce trebe;
  • Bulevardul Vitosha pt o plimbare chill, cu super view și niște suveniruri de calitate. Feriți-vă de chinezăreli! Există shop-uri faine cu produse locale;
  • Luați tot ce puteți cu trandafiri și e mâncabil, spray-abil, băubil. Știați că Salma Hayek se tot laudă că nu se spală dimineața pe față, ci se dă cu apă de trandafir? Savage! Bulgaria e printre cei mai mari producători de trandafiri și everything rose-realted. Noi am pus mâna pe super cioco cu petale prin ea, rose-water bio organică draci laci și alte rahaturi parfumate;
  • Catedrala Alexander Nevski;
  • Just strolling around. Arhitectura din Sofia mi s-a părut ceva special. E o combinație între moștenirea bizantină, estetică central-europeană, neoclasicism și modernism sovietic.

Postarea asta e parte dintr-o serie care cuprinde un trip de două săptămâni România – Maroc, între 10-25 august 2018, cu foarte multe peripeții și popasuri, cu un buget aproximativ de 650 eur.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Agora

Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur, însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă de must seen-uri. Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea lui.Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu close-ups delicate pe fețe actorilor. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit, undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă la nivel macro ea funcționează fix la fel. Cadre din spaţiu aveau și un mic ton ironic vizavi de cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena mea preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria unde camera se rotește lent la 360˚, cu cele mai valoroase pergamente ale lumii antice a căror dispariție ne-au încetinit progresul ca specie, zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. Painful to watch.

Agora nu a fost vreun Gladiator sau vreun Ben Hur, însă cu siguranţă a avut câteva elemente care îl ridică deasupra plutei şi îl poziţionează pe o listă de must seen-uri. Rachel Weiss cu o privire inteligentă, care nu îţi lasă drept la replică, se plimbă mereu frământată şi agitată, roasă de întrebări fără răspuns, printr-o poveste bine scrisă despre întelegerea adevărului, întelegerea proastă a adevărului şi neînţelegerea lui.Ştiam povestea Hipatiei dintr-o carte pe care o terminasem de curând. Regizorul a găsit o variantă destul de soft a sfârşitului ei, deşi acesta a fost mult mai tragic decât cel din film. Însă aşa soft cum a fost scenei nu i-a lipsit forţa şi emoţia.

De asemenea cadrele megalitice din spaţiu contrastează cu close-ups delicate pe fețe actorilor. Ele dau importanţa cuvenită evenimentelor care au avut loc. Într-un univers nesfârşit, undeva pe o planetă, într-o anumită parte a acesteia, lumea a început să se schimbe însă la nivel macro ea funcționează fix la fel. Cadre din spaţiu aveau și un mic ton ironic vizavi de cât de mici suntem şi cât de importanţi ne credem.

Scena mea preferată e cea a devastării Bibliotecii din Alexandria unde camera se rotește lent la 360˚, cu cele mai valoroase pergamente ale lumii antice a căror dispariție ne-au încetinit progresul ca specie, zburând dintr-o parte în alta şi cu zgomotul ignoranţilor pe fundal. Painful to watch.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

In survival mode – 127 hours

Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James DeanSonnyHowl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:

Ăsta e unul din acele filme care te fac să-ţi fereşti privirea în unele momente. În două ore captivul te face să fii îngrijorat, să te enervezi (“I hate this fucking roock” – şi o urâm şi noi), să râzi de cinismul autocompătimitor (întreaga scenă de autoironie în care se aplaudă pe fundal grozava idee a lui Ralston de a nu anunţa pe nimeni unde pleacă ), să ajungi aproape la deznădejde, să ai halucinații şi nu în cele din urmă sa-ţi pipăi braţul continuu şi să-ţi astupi urechile (şi ochii) când se ating anumite corzi în punctul culminant al filmului. Toate astea ţi se întâmplă deodată cu Ralston.

Ştiu că James Franco e văzut ca un pretty face (sau cel puţin aşa era până la rolul de faţă), deşi rolurile lui anterioare nu sunt deloc de ocolit (vezi James DeanSonnyHowl), însă aici ţine întregul film doar pe umerii lui şi ne conduce printr-o avalanşă de senzaţii din momentul în care se urcă pe bicicletă şi se bălăceşte vesel cu două dintre puţinele alte personaje din film până la momentul în care se trântește disperat şi uşurat deopotrivă în băltoaca murdară şi cum nu se poate mai băubilă pentru eroul nostru.

Ce mi-a plăcut pe lângă poveste (şi cea reală din spatele ei) şi susţinerea constantă a lui Franco a fost montajul dinamic şi faptul că toată scena şederii lui în crăpătura aia blestemată şi îngustă a fost filmată din n-șpe mii de unghiuri. Am încercat să le număr dar nu mi-a ieşit. Aruncaţi chiar voi o privire:


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Nature is cruel, but we don’t have to be

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

Unele „TV movies” sunt cel puțin la fel de bune ca cele făcute cum trebe pentru cinema. Despre Temple Grandin vreau să scriu câteva cuvinte. Filmul ăsta l-am văzut într-o perioadă foarte interesantă a vieții mele, când valorile mele morale sufereau ceva schimbări sau, altfel spus, apăreau noi dileme morale la care să mă gândesc.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

După ce mi-au dat pui cu tot cu pene într-o ciorbă, la cantină, după ce am descoperit niște bloguri geniale de „legumiști”, cum îmi place mie să le zic, și după ce am văzut documentarul Home, în care se menționează, printre altele, și cât de exploatantă este industria consumeristă am început să mă uit cu scârbă la ceea ce ne este servit drept „mâncare” în supermarketuri. Lucrurile astea s-au succedat foarte repede, ca și cum viața încerca să îmi dea mie niște semnale, așa că s-au cumulat toate întâmplările care aveau să îmi schimbe percepția man vs. nature într-un timp foarte scurt. În cumulul de întâmplări am văzut și filmul ăsta.

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

A nu se înțelege greșit. Filmul nu e unul de propagandă împotriva consumerismului și nici eu nu o să bat monedă pe asta. Problematizarea conștiinței noastre față de modul în care exploatăm animalele e ceea ce am vrut eu să extrag din film, în primul rând. Însă, în sine, filmul e despre multe alte lucruri și toate la fel de importante. Poate de asta e și așa bun, pentru că a reușit să descoase foarte multe lucruri fără a fi inechitabil. În „speed dating rythm” vă prezint ce subiecte pune în discuție:

  • autismul și integrarea în societate a celor diferiți;
  • relația copil-părinte (that DO-OG, CA-AT, „I know you can hear me, I know you hear me” part te doare la suflețel);
  • parenting – Julia Ormond a fost fantatsică în rolul mamei perseverente, care a refuzat instituționalizarea propriului copil și a luptat pentru integrarea lui socială, iubindu-l necondiționat de reciprocitatea afecțiunii

This Is ME Telling YOU That I Love You And I Respect You

  • importanța profesorului-călăuză;
  • universul interior al unui copil cu abilități speciale (filmul explică foarte clar de la început cu ce personaj avem de-a face „My name is Temple Grandin and I’m not like other people. I think in pictures and I connect them.”);
  • relațiile de prietenie ale unui copil cu abilități speciale / incluziunea socială a celor diferiți;
  • exprimarea emoțiilor unui copil incapabil să-și exprime afecțiunea („I always wanted to understand the general feeling that other people feel when being hugged by their mothers”);
  • sistemul de gândire al unui inventator (toți inventatorii gândesc alftel, altminteri nu ar mai fi inventatori);
  • conexiunea lui Temple cu animalele;
  • etica exploatării animalelor;
  • sistemul rigid pe care trebuie să îl înfrunți când vrei o schimbare.


Astea ar fi subiectele pe care mi le amintesc ca fiind explorate cu talent, atât ca scenariu cât și din punct de vedere vizual (filmări shaky pentru agitația interioară a lui Temple, inserții grafice pentru reprezentarea calculelor ei mentale, păstrând, totuși, tehnicile clasice de flashback și unghiuri de filmare). Jocul lui Claire Danes te absoarbe, te face să înțelegi personajul, te lasă să îl pătrunzi și toate caracteristicile specifice, de la mersul sacadat, până la accesele de furie și atacurile de panică sunt jucate cu atâta naturalețe, încât cu greu ți-o mai poți imagina pe Danes ca fiind steluța de basm din Stardust, de exemplu.

I knew I was different, but no less!

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Ce modalitate mai bună de a încheia un articol decât cu muzică? Temple cântă melodia asta la absolvire, iar mie mi se pare că descrie minunat lupta pe care fiecare individ o duce cu el însuși și cu societatea în care trăiește, încercând să o înțeleagă și să se facă iubit și acceptat.

I don't want my thoughts to die with me. I want to have done something.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Les pieds noir – un episod istoric rușinos

Indigenes (sau Days of glory, cum  îi zice ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Indigenes (sau Days of glory, cum  îi zice ironic, în engleză) a apărut prin 2006, când, probabil, „colorații” care au fost trimiși în primele linii în zonele considerate cele mai riscante în cel de-al doilea Război Mondial încă mai trăiau. Îmi imaginez cum s-a uitat un marocan sau un algerian de 90 de ani la filmul ăsta. Cu lacrimi în ochi, într-un decor la fel de dezolant ca ultimul cadru din film.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și uite așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc. El se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori filmul are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul de față e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu’ Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să pătrundă cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie.

  • Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale
  • soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”)
  • soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei)
  • soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini
  • soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc.

Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a intrat cu bocancii în viața omului, în toate aspectele vieții lui.

francezii vs. indigenii

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoanădespre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă, despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.

Între timp, statul francez, a refuzat câteva decenii la rând să recunoască aportul acestora în război și nu le-a dat nici une baguette de complezență, dărămite pensii de veterani. Prin 2012 guvernul de atunci a zis că e vremea să își spele păcatele și le-a recunoscut drepturile. De atunci și până astăzi, guvernele care s-au succedat s-au făcut că plouă, în ciuda legii. De acum nici nu mai contează că și așa sărmanii oameni îs pe moarte. Și uite așa se mai încheie un capitol din istorie și ne prefacem că nici n-a fost. Și totuși, filmul reușește uneori să facă ceea ce guvernele nu reușesc. El se opune trecerii timpului și nu închide ochii în fața nedreptății. Da, uneori filmul are și rolul ăsta.

Filmul lui Rachid Bouchareb (născut la Paris, dar algerian la bază) n-a avut un buget exorbitant, cum au de obicei filmele clasice de război pe care le știm noi. De aceea, cred eu, nici nu poate fi trecut pe aceeași listă cu ele, cu cele de Oscar, cum s-ar zice (mențiunea, clișeică altminteri, nu este întâmplătoare, întrucât filmul a fost nominalizat la Oscar în 2006 pentru cel mai bun film străin, regizorul fiind la a doua nominalizare de genul ăsta). Filmul de față e undeva la granița dintre documentar și ficțiune. Modul în care se făcea trecerea de la o zonă geografică la alta, peisajele privite „cu ochiu’ Domnului” cum îmi place mie să zic, lipsa unui personaj principal și fidelitatea față de istorie contribuie la izul documentarist. Pe de altă parte, regizorul a avut grijă să se concentreze pe câteva personaje credibile în așa manieră încât privitorul să pătrundă cât mai adânc în intimitea problemei. Complexitatea naturii umane la modul general, dar și a individului singular în mijlocul unei drame colective este dozată perfect prin prisma tipologiilor foarte bine descrise atât prin limbaj cât și prin așezarea lor în câteva contexte cheie.

  • Avem soldatul analfabet (Jamel Debouzze, care, off topic. pentru 2 secunde îi fură o sărutare ravisantei Melanie Laurent, care apare și dispare ca o sânzâiană prin film) conștient de limitările lui intelectuale
  • soldatul citit și înflăcărat conștient de nedreptățile și rasismul superiorilor francezi („Francezii se recompensează singuri, și pe voi, africanii cu piele albă, iar noi, indigenii, suntem uitați”)
  • soldatul înzestrat și îndrăgostit (de o franțuzoaică, ceea ce atinge altă dimensiune a problemei)
  • soldatul prins între dorința de avansare și atașamentul față de origini
  • soldatul sărac prins între dorința de a se îmbogăți și un soi de etică personală etc.

Toate tipologiile astea sunt prezentate relativ succint, dar suficient cât să înțelegem miezul problemei și complexitatea ei, prin prisma fațetelor multiple din care trebuie ea văzută, căci un adevăr nu are niciodată o singură față, iar războiul, mai mult decât orice altceva, a intrat cu bocancii în viața omului, în toate aspectele vieții lui.

francezii vs. indigenii

În sfârșit, filmul se învârte în jurul aceleiași idei: albii se cred superiori coloraților (de orice rasă ar fi ei). Și nu, nu mi s-a părut un film propagandistic. A reușit să trateze problema dintr-o singură perspectivă, cea a indigenilor, dar, paradoxal, fără să fie părtinitor. Asta pentru că adevărul istoric e mult prea clar pentru a-și face loc justificările, iar gustul care îți rămâne la sfârșit e unul amar tare. Aș spune care moment a fost cel mai amar pentru mine, dar nu vreau să stric surpriza nimănui.


Ar mai fi multe de spus despre discursurile populiste ale francezilor, despre promisiunile lor, despre baletul memorabil din garnizoanădespre Debouzze cum desface pentru prima oară o grenadă, despre polemica cu roșii, despre tot umorul presărat cu atenție acolo unde trebuie etc. Totuși, asta trebuie să vă zic: faceți loc în playlist pentru că soundtrackul e fantastic.


Îți stau comentariile pe limbă? Sau mai degrabă zis în vârful degetelor?
Join my favourite #BlaBlaLand here.